nu te puteai mulţumi să urmezi planul trasat de vreun consilier intim, de vreun ministru bătrân cu sufletul veştejit; trebuia să asculţi de legile eterne ale vieţii pe pământ, care fac din existenţă o luptă, o luptă neîntreruptă. Nu trebuia pierdut din vedere că adesea războaiele civile cele mai sângeroase au dat naştere unui popor călit ca oţelul şi absolut sănătos, în timp ce nu o dată o descompunere, a cărei duhoare urca până la cer, a fost rodul unei stări de pace întreţinută artificial. Aşadar, în 1923, viperele care muşcau din trupul poporului nostru ar fi trebuit apucate cu o strângere de mina brutală. Dacă operaţia ar fi reuşit, atunci pregătirea unei rezistenţe active ar fi avut sens!

De câte ori n-am răguşit pe vremea aceea încercând să fac să se înţeleagă, cel puţin în cercurile aşa-zis naţionale, care era miza partidei de astă dată şi îndeosebi că, în cazul în care comiteau aceleaşi greşeli ca în 1914 şi în anii următori, rezultatul ar fi fost fatalmente acelaşi ca în 1918. Ceream, fără să obosesc, că destinul să fie lăsat să-şi urmeze liber cursul şi să i se dea mişcării noastre posibilitatea de a se explica cu marxismul; dar ţineam predici unor surzi. Cu toţii, inclusiv şeful forţelor armate, pretindeau că ştiu mai bine ce au de făcut, până în ziua în care s-au văzut puşi cu spatele la zid de cea mai lamentabilă capitulare pe care a cunoscut-o istoria.

Atunci am dobândit convingerea profundă că burghezia germană a ajuns la capătul misiunii sale şi că nu mai este chemată să aducă nici un serviciu. Am văzut că toate aceste partide burgheze nu se mai certau cu marxismul decât din pricina invidiei pe care le-o inspira concurenţa acestuia şi că nu voiau să-l nimicească într-adevăr; de multă vreme s-au resemnat toate să-şi vadă patria distrusă şi nu mai au decât o singură grijă: să ia ele însele parte la parastas. Numai pentru asta mai “luptau”.

Mărturisesc deschis că în vremea aceea am fost cuprins de admiraţia cea mai adâncă faţă de marele om care, în sudul Alpilor, inspirat de dragostea înflăcărată faţa de poporul său, departe de a pactiza cu duşmanii dinăuntru ai Italiei, se străduia să-i zdrobească prin toate mijloacele. Ceea ce îl va aşeza pe Mussolini în rândul oamenilor mari de pe pământ este hotărârea lui de a nu împărţi Italia cu marxismul ci, dimpotrivă, sortindu-l pieirii, să-şi apere patria de internaţionalism.

În comparaţie cu el, oamenii noştri de stat de calitate proastă par nişte pitici vrednici de milă şi te cuprinde dezgustul când aceste nulităţi îşi permit necuviinţa de a critica un om care le este de o mie de ori superior! Şi cât e de plăcut să te gândeşti că auzi astfel de vorbe într-o ţară care, cu numai un sfert de secol în urmă, avusese drept conducător un Bismarck!

Poziţia luată astfel de burghezie în 1923 şi menajamentele ei faţă de marxism stabiliseră dinainte soarta care aştepta orice rezistenţă activă în Ruhr. A voi să lupţi împotriva Franţei, atunci când în propriile noastre rânduri se afla un duşman de moarte, era o prostie evidentă. Tot ce s-a adăugat nu era decât un simulacru de luptă, o înscenare, pentru a da o oarecare satisfacţie elementelor naţionale din Germania, pentru a linişti “frământările sufletului popular”, de fapt, pentru a-l înşela. Dacă s-ar fi acţionat cu convingere, ar fi trebuit să se recunoască faptul că forţa unui popor nu stă în primul rând în armele sale, ci în puterea voinţei sale şi că înainte de a învinge duşmanul din afară, trebuia exterminat duşmanul dinăuntru; altminteri, vai de poporul a cărui victorie nu recompensează, încă din prima zi, strădaniile lui ! Este suficient că deasupra unui popor care a păstrat în sânul său elemente duşmane să treacă umbra unei înfrângeri, pentru că puterea lui de rezistenţă să fie zdrobită şi ca duşmanul dinafară să biruie definitiv.

Este ceea ce se putea prezice încă din primăvara lui 1923. Să nu mi se vorbească mai ales de improbabilitatea unui succes împotriva Franţei. Căci chiar dacă reacţia provocată de intrarea Franţei în Ruhr n-ar fi avut ca efect decât nimicirea marxismului în Germania, succesul ar fi fost de partea noastră. O Germanie eliberată de aceşti duşmani de moarte ai vieţii şi ai viitorului său ar avea forţe pe care nimeni în lume nu ar mai fi în stare să le învingă. În ziua în care marxismul va fi zdrobit în Germania, ea îşi va vedea într-adevăr şi lanţurile sfărâmate pentru totdeauna. Căci niciodată de-a lungul istoriei noastre noi nu am fost învinşi de forţa adversarilor noştri; noi am fost întotdeauna învinşi de propriile noastre defecte şi de duşmanii pe care îi aveam în tabăra noastră.

Cum guvernul german, în acea epocă, nu era capabil de un act atât de eroic, ar fi trebuit să aibă înţelepciunea de a opta pentru primul termen al alternativei (indicată mai sus), adică să nu facă nimic pentru moment, să lase lucrurile să-şi urmeze cursul.

Dar, la ceasul acela greu al istoriei noastre, cerul a gratificat poporul german cu un om mare, Dl. Cuno. La drept vorbind, acesta nu era un om de stat sau un politician de profesie şi, fireşte, încă şi mai puţin un om de stat înnăscut; el juca rolul unui soi de manipulant folosit pur şi simplu pentru a efectua nişte munci determinate; în afară de aceasta, el avea în special experienţa afacerilor. Şi aceasta a fost un blestem pentru Germania, fiindcă acest negustor care şe amestecă în politică a văzut în aceasta o activitate comercială şi a acţionat în consecinţă.

“Franţa ocupă bazinul Ruhrului; ce este în bazinul Ruhrului? Cărbune. Deci Franţa ocupă bazinul Ruhrului pentru cărbunele său”. Şi în modul cel mai firesc Dl. Cuno a avut ideea decretării grevei pentru ca francezii să nu aibă cărbune, ceea ce, după părerea d-lui Cuno, i-ar determina într-o zi să evacueze bazinul Ruhrului, din moment ce operaţiunea nu le aducea beneficii. Acesta a fost, în mare, raţionamentul acestui “om de stat important” şi “spirit naţional”, ce a fost pus să ţină