pe tratatul de la Versailles, pe care Franţa îl încălcase, trebuia să ne gândim să asigurăm resursele militare pe care negociatorii care reprezentau Germania s-ar fi putut apoi baza. Trebuia de asemenea să ne dăm seama că cei mai buni negociatori nu pot repurta succes, când pământul pe care stau şi scaunul pe care sunt aşezaţi nu sunt sub protecţia poporului lor. O stârpitură de croitor nu poate lupta împotriva atleţilor şi un negociator lipsit de apărare nu poate decât să se resemneze atunci când Brennus îşi aruncă spada într-unul din talerele balanţei, dacă nu şi-o poate arunca pe a sa pe celălalt taler, spre a restabili echilibrul. Nu era dezolant să asişti la comediile negociatorilor care, începând din 1918, precedau regulat deciziile unilaterale şi arbitrare ale duşmanului? Totuşi lumii întregi i se oferea acest spectacol umilitor atunci când eram invitaţi mai întâi ca în bătaie de joc la masa de conferinţe, ca să ni se prezinte hotărâri şi programe stabilite demult şi pe care le puteam discuta pe larg, dar pe care trebuia să le considerăm a priori permanente. La drept vorbind, negociatorii noştri n-au depăşit decât foarte rar media cea mai modestă şi cea mai mare parte dintre ei nu făceau decât să justifice cuvintele insolente ale lui Lloyd George care, în prezenţa fostului cancelar al Reichului, Simon, remarca pe un ton sarcastic că “germanii nu ştiu să-şi pună drept conducători sau reprezentanţi nişte oameni inteligenţi”. În rest, nici chiar nişte oameni de geniu nu ar fi putut obţine decât rezultate slabe, din cauza voinţei unui duşman hotărât să-şi folosească forţa şi a neputinţei lamentabile a poporului fără apărare pe care îl reprezenta.

Cu toate acestea, cel care, în primăvara lui 1923, ar fi vrut să profite de ocuparea Ruhrului de către Franţa spre a reconstitui forţele noastre armate ar fi trebuit să-i redea mai întâi naţiunii armele morale, să-i dezvolte puterea de voinţă şi să-i nimicească pe cei care distinseseră în el acest element primordial al forţei unei naţiuni.

În 1918 plătiserăm cu sângele nostru greşeala comisă în 1914 şi 1915, când neglijaserăm să zdrobim, odată pentru totdeauna, capul şarpelui marxist; aveam să fim crunt pedepsiţi pentru greşeala comisă în primăvara lui 1923 când nu am profitat de ocazia care ni se oferea de a-i face inofensivi pe marxiştii trădători de ţară şi asasini ai poporului lor.

Orice idee de a opune o rezistenţă efectivă agresiunii franceze era o pură nebunie, dacă nu se declara război influenţelor care, cu cinci ani înainte, sfărâmaseră din interior rezistenţa germană pe câmpul de bătaie. Numai nişte minţi burgheze puteau concepe ideea incredibilă că marxismul evoluase poate şi că creaturile josnice care erau conducătorii din 1918 - cei care în momentul acela calcaseră cu sânge rece în picioare două milioane de morţi pentru a se cocoţa mai comod în posturile de conducere - erau dintr-odată gata să plătească tribut conştiinţei naţionale. Era o idee pe cât de neconceput pe atât de absurdă să speri că cei care odinioară îşi trădaseră patria vor deveni cât ai bate din palme apărătorii libertăţii germane. Departe de ei un asemenea gând! Aşa cum hiena nu abandonează un stârv, nici marxistul nu renunţă să-şi trădeze patria. Mi se poate aduce obiecţia cea mai prostească şi anume că numeroşi muncitori şi-au vărsat odinioară sângele pentru Germania. Muncitori germani, de acord; numai că atunci ei nu mai erau nişte internaţionalişti marxişti. Dacă, în 1914, clasă muncitoare germană nu ar fi fost compusă decât din partizani ai doctrinei marxiste, războiul s-ar fi sfârşit în trei săptămâni. Germania s-ar fi prăbuşit mai înainte ca primul soldat să fi trecut graniţa. Nu, pentru ca atunci poporul german să continue să lupte, trebuia că nebunia marxistă să nu-l fi măcinat în profunzime. Dar dacă un muncitor german şi un soldat german erau, în timpul războiului, preluaţi de conducătorii marxişti, acest muncitor şi acest soldat erau pierduţi pentru patrie. Dacă la începutul şi în timpul războiului douăsprezece sau cincisprezece mii din aceşti corupători ebraici ai poporului nostru ar fi fost ţinuţi sub gazele otrăvitoare pe care sute de mii din muncitorii noştri cei mai buni de orice origine şi de toate profesiunile au trebuit să le suporte pe front, sacrificiul a milioane de oameni nu ar fi fost zadarnic. Dimpotrivă, dacă ne-am fi descotorosit la timp de aceste două mii de ticăloşi, am fi salvat poate existenţa unui milion de germani buni şi curajoşi cu viitor. Dar “ştiinţa politică” a burgheziei consta tocmai în a trimite la moarte pe câmpul de luptă fără să tresară milioane de oameni, în timp ce declară sus şi tare că zece sau douăsprezece mii de trădători ai poporului - speculanţi, cămătari şi escroci - constituie comoara cea mai preţioasă şi mai sfântă a naţiunii şi că nu trebuie să ne atingem de ei. Într-adevăr, nu ştim ce anume biruie în această lume burgheză, cretinismul, slăbiciunea, laşitatea sau un moral complet şubrezit. Ea reprezintă o clasă condamnată la dispariţie şi care, din nefericire, trage cu sine în prăpastie un popor întreg.

Ori, în 1923 eram în aceeaşi situaţie ca în 1918. Indiferent de modul de rezistenţă care trebuia adoptat, primă măsură ce trebuia luată era să scăpăm poporul nostru de veninul marxist. Sunt convins că cea dintâi îndatorire a unui guvern cu adevărat naţional era atunci să caute şi să găsească oameni hotărâţi să-i declare marxismului un război de exterminare şi apoi să li se lase câmp liber de acţiune; el nu trebuia să fie adoratorul servil al formulei stupide: “Pacea socială şi bună ordine” atunci când duşmanul din afară îi dădea patriei lovitură fatală şi când în interior trădarea stătea la pândă la toate colţurile de stradă. Nu! Un guvern cu adevărat naţional trebuia să vadă cu ochi buni manifestându-se în clipa aceea tulburări şi dezordine, cu condiţia ca această agitaţie să permită efectiv o răfuială deplină cu marxiştii, duşmanii de moarte ai poporului nostru. Dacă această precauţie era neglijată, era o adevărată nebunie să crezi că vom rezista, indiferent în ce fel.

Pentru o răfuială cu un astfel de răsunet istoric,