În decembrie 1922, tensiunea raporturilor dintre Germania şi Franţa părea că atinge un nivel ameninţător. Franţa cugeta la noi şi monstruoase măsuri de extorcare şi avea nevoie de garanţii de succes. Exploatarea economică trebuia să fie precedată de o presiune politică şi numai o lovitură violentă dată unuia din centrii nervoşi ai întregului organism german putea impune, după părerea francezilor, poporului nostru “îndărătnic’’ un jug mai greu. Ocupând bazinul Ruhrului, Franţa spera nu numai să reuşească în sfârşit să ne zdrobească moral, ci şi să ne reducă la o asemenea aservire economică, încât am fi obligaţi să subscriem, vrând-nevrând, la toate obligaţiile, inclusiv la cele mai grele.

Trebuia să ne plecăm sau să ne frângem. Germania a început de îndată prin a se pleca şi a sfârşit prin a se pomeni frânta în întregime.

Prin ocuparea Ruhrului, destinul întindea încă o dată mâna poporului german pentru a-l ajuta să se ridice. Căci, ceea ce, la prima vedere, părea o nenorocire copleşitoare, conţinea, la o privire mai atentă, un mijloc de a pune capăt suferinţelor Germaniei. Din punct de vedere politic, ocupând Ruhrul, pentru prima oară Franţa se îndepărta într-adevăr şi profund de Anglia. Nu era vorba numai de cercurile diplomatice engleze - care nu încheiaseră, apreciaseră şi menţinuseră alianţa cu Franţa decât din punctul de vedere al unor calcule reci - ci şi de păturile cele mai profunde ale poporului englez. Această nouă întărire incredibilă a puterii franceze pe continent provoca, în special în cercurile economice de dincolo de Marea Mânecii, o jenă prost ascunsă. Căci Franţa ocupa acum în Europa, ca putere militară şi politică, o poziţie pe care nici măcar Germania nu o cunoscuse înainte şi, în plus, dobândea resurse economice care îi asigurau o poziţie privilegiată unică pentru a face concurenţă Angliei din punct de vedere politic. Cele mai importante mine de fier şi de cărbune din Europa erau adunate în mâinile unei naţiuni care, spre deosebire de Germania, îşi apărase până atunci interesele vitale pe cât de hotărâtă pe atât de activă şi care îi reamintea lumii întregi în Războiul cel Mare încrederea pe care putea s-o aibă în armele ei. Ocupând Ruhrul, Franţa lua din mâinile Angliei tot câştigul războiului şi victoria nu îi mai revenea activei şi suplei diplomaţii britanice, ci mareşalului Foch şi Franţei pe care o reprezenta.

În Italia, de asemenea, sentimentele inspirate de Franţa şi care, încă de la începutul războiului, mi mai erau afectuoase, au îmbrăcat caracterul unei uri făţişe. Era marele moment istoric când aliaţii de ieri puteau deveni inamicii de mâine. Dacă s-a întâmplat altfel şi dacă aliaţii nu s-au încăierat brusc, cum se întâmplase în timpul celui de-al doilea război balcanic, a fost pur şi simplu pentru că Germania nu avea un Enver Paşa, ci un cancelar al Reichului care se numea Cuno.

Cu toate acestea, invadarea Ruhrului de către francezi îi deschidea Germaniei perspective mari de viitor, nu numai în politica externă, ci şi în politica internă. Un mare număr al concetăţenilor noştri pe care Franţa îi convinsese, graţie influenţei mincinoase continue a presei sale, că ea era apărătoarea progresului şi a liberalismului, a fost dintr-odată vindecat de această iluzie. Anul 1914 risipise visurile de solidaritate internaţională a popoarelor care obsedau minţile muncitorilor noştri germani şi le readusese într-o lume în care domneşte lupta neîncetată în care existenţa celui mai puternic cere moartea celui mai slab; primăvara lui 1923 a jucat acelaşi rol.

Atunci când Franţa şi-a pus ameninţările în practică şi a sfârşit prin a înainta, la început cu multă prudenţă şi timiditate, în regiunea minieră a Germaniei de Jos, orologiul destinului bătuse pentru Germania ceasul decisiv. Dacă, în acel moment, poporul nostru ar fi adoptat o altă atitudine decât cea de până atunci, regiunea germană a Ruhrului ar fi putut deveni pentru Franţa ceea ce fusese Moscova pentru Napoleon. Nu puteam acţiona decât în două feluri; ori continuam să suportăm fără nici o vorbă această umilinţă şi rămâneam cu braţele încrucişate, ori în poporul german se trezea, atrăgând privirile asupra acestei regiuni în care se înroşesc cuptoarele şi fumega furnalele, voinţa arzătoare de a pune capăt acestor jigniri neîncetate şi mai degrabă de a se expune la toate spaimele momentului decât de a continua să suporte o teroare veşnică.

Gloria nemuritoare a lui Cuno, pe atunci cancelar al Reichului, a constat în faptul că a descoperit o a treia ieşire şi partidele noastre burgheze germane şi-au cucerit noi titluri de glorie, admirându-l şi urmându-l pe cancelar.

Aş vrea să examinez acum, cât mai pe scurt cu putinţă, a doua cale care ni se oferea:

Ocupând Ruhrul, Franţa încălcase, în modul cel mai violent, tratatul de la Versailles. Ea se îndepărtase astfel de o serie întreagă de puteri garante ale tratatului, în special de Anglia şi de Italia. Franţa nu mai spera că aceste state îi vor mai da vreun sprijin pentru a-şi efectua incursiunea jefuitoare care nu servea decât propriile sale interese şi egoismul său. Aşadar nu trebuia să mai conteze decât pe propriile sale forţe pentru a duce la bun sfârşit această aventură, fiindcă la început n-a fost altceva. Un guvern german naţional nu putea lua altă cale decât cea dictată de onoare. Era sigur că nu puteam să-i opunem imediat Franţei o rezistenţă armată; dar era de asemenea indispensabil să ne dăm seama că orice negociere, fără o forţă care să o sprijine, ar fi ridicolă şi sterilă. Dacă era lipsit de sens, orice rezistenţă efectivă fiind imposibilă, să iei poziţie declarând: “refuzăm să negociem”, era şi mai stupid să începem în sfârşit negocierile fără să fi creat între timp această forţă.

Nu vreau să spun că am fi putut împiedica ocuparea Ruhrului prin măsuri militare. Ar fi trebuit să fii nebun ca să propovăduieşti o asemenea hotărâre. Dar puteam şi trebuia să profităm şi de impresia produsă de acţiunea Franţei şi de timpul necesar pentru a o pune în aplicare; şi, fără a pune preţ