o asemenea încercare a puterii de rezistenţă, aşa cum a făcut-o o Franţă puternic centralizată de secole şi în care toţi ochii erau îndreptaţi către Paris, centru necontestat. Întregul merit al faptului că această uriaşă luptă a popoarelor s-a desfăşurat în afara graniţelor patriei noastre îi revine vechii noastre armate şi numai ei; dar este în acelaşi timp o mare fericire pentru viitorul Germaniei. Am convingerea de nezdruncinat, şi aceasta îmi strânge adesea inima, că în cazul contrar astăzi de mult nu ar mai exista Reichul german, ci numai “state germane”. Este în acelaşi timp singurul motiv care ne îngăduie să spunem că sângele prietenilor şi fraţilor noştri căzuţi pe câmpul de luptă nu a curs chiar în zadar.

Astfel lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură decât a preconizat Franţa. Germania s-a prăbuşit în noiembrie 1918 cu iuţeala unui fulger. Dar, atunci când catastrofa ne-a lovit ţara, armatele generalissimului mai ocupau o mare parte a ţărilor duşmane. Prima grijă a Franţei nu a fost atunci să dezorganizeze Germania, ci să scoată cât mai repede armatele noastre din Franţa şi din Belgia. Pentru a pune capăt războiului mondial, guvernul de la Paris a trebuit mai întâi să dezarmeze armatele germane şi să le învingă, pe cât se putea, în Germania; numai după aceea s-a putut ocupa de atingerea scopului iniţial, a scopului esenţial al războiului. Dar, în această privinţă, Franţa era deja paralizată. Odată Germania anihilată ca putere colonială şi comercială şi redusă la nivelul de stat de rangul al doilea, pentru Anglia războiul era deja terminat şi câştigat. Nu numai că ea nu avea nici un interes ca statul german să fie eliminat complet din acordul european, dar avea chiar mai multe motive să vrea că Franţa să-şi găsească un rival în Europa pentru viitor. De aceea politica franceză a fost constrânsă să nu mai continue ceea ce începuse războiul decât printr-o acţiune paşnică hotărâtă şi, cuvintele lui Clemenceau, după care, pentru el, pacea nu era decât continuarea războiului, şi-au dovedit şi mai mult însemnătatea.

În mod constant, de câte ori s-a ivit ocazia, ea s-a străduit să disloce armătura Reichului. La Paris se socotea că îi vin de hac coeziunii sale formulând mereu noi exigenţe în notele care cereau dezarmarea Germaniei şi prin jafurile economice pe care această dezarmare le făcea posibile. Pe măsură ce germanii îşi pierdeau sentimentul de onoare naţională, asuprirea economică şi strâmtorarea continuă produceau în politică efecte ucigătoare. Zece sau douăzeci de ani de asemenea sistem de aservire politică şi de exploatare economică nu pot să nu ruineze cu timpul statul cel mai solid organizat şi, dacă împrejurările o permit, pot atrage după sine dizolvarea lui completă. Şi atunci obiectivul de război al Franţei ar fi fost definitiv atins.

La sosirea iernii 1922-1923, ar fi trebuit să ne dăm de mult seama de intenţiile Franţei. Aşadar, nu existau decât două alternative: ori voinţa franceză ar slăbi încetul cu încetul în faţa forţei de rezistenţă a poporului german, ori Germania ar sfârşi prin a face ceea ce într-o zi se va întâmpla inevitabil; un act de opresiune deosebit de brutal ar determina-o să ia o violentă schimbare de poziţie şi să ţină piept. Este adevărat că o asemenea decizie implica o luptă în care era în joc însăşi existenţa sa; iar ea nu putea spera să supravieţuiască decât dacă în prealabil reuşea să izoleze atât de bine Franţa încât acest al doilea război mondial să nu mai fie o luptă a Germaniei împotriva lumii întregi, ci un război defensiv, purtat împotriva unei Frânte care nu înceta să tulbure pacea mondială.

Insist asupra acestui punct şi sunt profund convins că această a doua parte a alternativei trebuie să se realizeze şi se va realiza într-o zi. Nu voi crede niciodată într-o modificare a proiectelor Franţei nutrite în privinţa noastră; căci ele nu sunt, în fond, decât expresia instinctului de conservare a naţiunii franceze. Dacă aş fi francez şi dacă, prin urmare, măreţia Franţei mi-ar fi la fel de scumpă pe cât îmi este de sfânta aceea a Germaniei, n-aş putea şi nu aş vrea să acţionez altfel decât o face, la urma urmelor, un Clemenceau. Naţiunea franceză, care moare încet, nu atât prin depopulare, cât prin dispariţia progresivă a celor mai bune elemente ale rasei sale, nu poate continua să joace un rol important în lume decât distrugând Germania. Indiferent ce căi ocolite urmează politica franceză, ea sfârşeşte întotdeauna prin a tinde la acest ultim scop care-i va satisface dorinţele cele mai profunde şi mai arzătoare. Dar este greşit să credem că o voinţă pur pasivă de a se menţine va putea opune în timp o rezistenţă victorioasă unei alte voinţe, nu mai puţin hotărâte şi trecând activ la atac. Câtă vreme conflictul etern în care se confruntă Germania şi Franţa va consta într-o defensivă germană împotriva agresiunii franceze, nu va interveni niciodată vreo decizie, dar Germania va pierde secol de secol noi poziţii. N-avem decât să studiem fluctuaţiile frontierei lingvistice germane începând din secolul al XII-lea până în zilele noastre şi apoi cu greu vom mai putea conta pe rezultatul fericit al unui proces care până acum ne-a fost atât de funest.

Numai atunci când acest lucru va fi bine înţeles în Germania, când voinţa de a trăi a naţiunii nu va mai fi lăsată să se rătăcească într-o apărare pur pasivă, ci întreaga noastră energie va fi adunată pentru o explicaţie definitivă cu Franţa, şi pentru această luptă decisivă vor fi aruncate în balanţă obiectivele esenţiale ale naţiunii germane, numai atunci se va putea pune capăt luptei interminabile şi absolut sterile care ne opune Franţei; însă cu condiţia ca Germania să nu vadă în nimicirea Franţei decât un mijloc de a-i da în sfârşit poporului nostru, pe o altă scenă, întreaga extindere de care este capabil. Noi numărăm astăzi optzeci de milioane de germani în Europa! Politica noastră externă nu va putea fi considerată ca fiind bine condusă decât dacă în mai puţin de o sută de ani pe acest continent pot trăi două sute cincizeci de milioane