Se înţelege astfel de ce, atunci când, din 1806 până în 1813, Prusiei doborâte i-au fost suficienţi şapte ani ca să-şi regăsească forţa vitală şi hotărârea de a lupta, în zilele noastre acelaşi interval de timp s-a scurs fără să se tragă vreun folos, ba chiar a slăbit şi mai mult statul nostru. Tratatul de la Lucamo a fost semnat la şapte ani după luna noiembrie 1918.

Începutul capitolului explică cele întâmplate: din moment ce ruşinosul armistiţiu fusese semnat, nu mai puteam găsi energia şi curajul de a opune subit rezistenţă măsurilor luate apoi de adversar ca să întărească asuprirea. El fusese prea prudent ca să ceară prea mult dintr-odată. Şi-a limitat tâlhăriile în aşa fel încât după aprecierea lui - şi a guvernului german - ele au fost întotdeauna destul de tolerabile ca să nu trebuiască să se teamă de o revoltă a sentimentului popular. Pe măsură ce subscriam la acele decizii arbitrare care desăvârşeau suprimarea noastră, în prezenţa unei noi hoţii şi a unei noi umiliri, gestul neaşteptat la care atâţia alţii nu ne-au putut hotărî, cu alte cuvinte rezistenţa părea tot mai puţin întemeiat. Aceasta era “picătura de otravă” despre care vorbeşte Clausewitz: lipsa de caracter care s-a manifestat odată se va agrava fatalmente întotdeauna şi va apăsa, puţin câte puţin, ca o moştenire funestă, asupra tuturor deciziilor ulterioare. Este o greutate de plumb pe care cu vremea un popor aproape că nu o mai poate scutura de pe umerii săi şi care sfârşeşte prin a-l coborî la nivelul de rasă de sclavi.

Astfel alternau în Germania edictele care desăvârşeau dezarmarea şi aservirea noastră, care din punct de vedere politic ne lăsau fără apărare şi ne exploatau economic până când s-a creat acea stare de spirit care ne-a făcut să considerăm planul Dawes ca pe o fericire şi tratatul de la Lucamo ca pe un succes. Este adevărat că se poate spune că, dintr-un punct de vedere mai înalt, în mijlocul acestor necazuri, am avut o bucurie: oamenii pot fi derutaţi, dar cerul nu se lasă înşelat. El ne-a refuzat favorurile lui: de atunci necazurile şi neliniştea n-au încetat să însoţească poporul nostru, iar mizeria a fost unicul şi credinciosul său aliat. Nici în acest caz soarta nu a făcut excepţie în favoarea noastră; ne-a dat numai ce meritam. Noi nu mai cunoaştem preţul onoarei, ea ne-a făcut să apreciem libertatea de a ne putea câştiga pâinea. Oamenii au învăţat deja să-şi ceară pâinea; va veni ziua în care se vor rugă cerului să le redea libertatea.

Oricât de grea şi de evidentă a fost prăbuşirea poporului nostru după 1918, în aceeaşi epocă, oricine îşi permitea să prezică ceea ce s-a întâmplat mai târziu era persecutat cu cea mai mare violenţă. Guvernarea pe care o suportă poporul nostru era pe cât de infatuată, pe atât de lamentabil de incapabilă; în special când trebuia să se debaraseze de consilierii ale căror avertismente îi făceau odioşi. Atunci se putea întâmpla (şi de altfel aceasta se întâmpla şi astăzi) că minţile cele mai greoaie din parlament, nişte şelari şi nişte mănuşari vulgari - de altfel profesia însăşi nu are nici o importanţă aici - se pomeneau brusc ridicaţi la rangul de oameni de stat şi din înaltul acestui piedestal dădeau lecţii muritorilor de rând. Puţin importă şi încă puţin importă că un asemenea “om de stat” se dovedea cel mai adesea, după ce-şi exersase talentele timp de şase luni, a fi un şarlatan fără minte, pe care lumea întreagă îl asaltează cu ironii şi sarcasme, care nu ştie niciodată ce trebuie să facă şi dă dovezile cele mai evidente ale incapacităţii sale totale! Nu, aceasta nu are nici o importanţă, dimpotrivă: cu cât politica practicată de oamenii de stat ai republicii parlamentare are mai puţine rezultate efective, cu atât mai multă furie îi persecută pe cei care aşteaptă de la ei asemenea rezultate, care au îndrăzneala să demonstreze că politica urmată până în prezent nu a cunoscut decât eşecuri şi să prezică un viitor asemenea. Dacă reuşim în sfârşit să punem la zid pe unul din aceşti onorabili parlamentari şi dacă acest artist al politicii nu mai poate nega eşecul suferit şi nulitatea rezultatelor obţinute, el găseşte în acest faliment mii de cauze, fără să recunoască, în vreun fel, că tocmai el este cauza întregului rău.

*

*   *

Întreaga lume ar fi trebuit să înţeleagă, cel puţin începând din iarnă 1922-1923, că Franţa îşi urmărea cu o logică inflexibilă, chiar şi după încheierea păcii, obiectivele de la începutul războiului. Căci nimeni nu va crede că Franţa, în lupta cea mai hotărâtoare din istoria ei, a pus în joc timp de patru ani şi jumătate sângele poporului său, în care nu era deloc bogată, numai ca să primească reparaţii în schimbul prejudiciilor care i s-au adus. Nici măcar Alsacia şi Lorena nu ar fi suficiente ca să explice energia cu care Franţa a condus războiul, dacă nu ar fi fost vorba de o parte dintr-un amplu program de viitor al politicii externe franceze: dezmembrarea Germaniei într-un talmeş-balmeş de state mici. Pentru atingerea acestui scop a luptat Franţa şovină, făcând, este adevărat, din poporul său un mercenar în slujba evreului internaţional.

Acest obiectiv de război francez ar fi fost atins de războiul însuşi dacă, aşa cum s-a sperat la început la Paris, teatrul luptei ar fi fost pământul german, îşi închipuiau că luptele sângeroase din războiul mondial se vor da nu pe Somme, în Flandra, în Artois, sau în faţa Varşoviei, a Nijnîi-Novgorodului, a Kownoului, a Rigăi şi oriunde altundeva, ci în Germania, pe Ruhr şi pe Rin, pe Elba, în faţa Hanovrei, a Leipzigului, a Numbergului etc.; şi veţi fi de acord că, în acest caz, dezmembrarea Germaniei ar fi fost posibilă. Este foarte îndoielnic că tânărul nostru stat federativ ar fi putut suporta timp de patru ani şi jumătate