cum pentru aceasta trebuie să avem putere şi cum duşmanul de moarte al poporului nostru, Franţa, ne sugrumă fără milă şi ne sleieşte, trebuie să ne hotărâm să facem toate sacrificiile susceptibile să contribuie la anihilarea tendinţelor Franţei către supremaţie. Orice putere care consideră ca şi noi că pasiunea Franţei pentru supremaţie pe continent este insuportabilă, este aliatul nostru firesc. Nici un demers faţă de una din aceste puteri nu trebuie să ni se pară prea greu, nici o renunţare nu trebuie să ni se pară imposibilă dacă avem în sfârşit posibilitatea să doborâm duşmanul care ne urăşte cu atâta înverşunare. Şi putem lăsa timpul să ne vindece în linişte rănile uşoare, când cele mai grave vor fi cauterizate şi închise.

Fireşte, astăzi în interior suntem pradă lătrăturilor pline de ură ale duşmanilor poporului nostru. Noi, naţional-socialiştii, să nu ne lăsăm derutaţi! Să nu încetăm să proclamăm ceea ce, conform convingerii noastre lăuntrice, este absolut necesar! Astăzi trebuie să înfruntăm curentul opiniei publice dus pe căi greşite de şmecheria evreiască ce s-a folosit de spiritul himeric al compatrioţilor noştri; valurile se vor sparge încă o dată cu turbare şi furie în jurul nostru, dar cel ce se lasă dus este remarcat mai puţin decât cel care vrea să înoate împotriva curentului. Astăzi nu suntem decât un spân, în câţiva ani destinul poate face din noi un dig pe care se va sparge întregul val, care va trebui să se reverse într-o nouă albie.

Trebuie, aşadar, să fie stabilit şi recunoscut, în ochii restului lumii, că partidul naţional-socialist este tocmai susţinătorul unei concepţii politice bine determinate. Noi trebuie să purtăm pe viziera noastră semnul distinctiv a ceea ce însuşi cerul aşteaptă de la noi.

Noi cunoaştem necesitatea inevitabilă care determină politica noastră externă; cunoscând această, trebuie să ne inspirăm din capacitatea de rezistenţă de care vom avea nu o dată nevoie, atunci când, sub aruncătoarele de flăcări ale adversarilor noştri înverşunaţi, câte unul va fi cuprins de nelinişte şi când o voce insinuantă îi va şopti, ca să nu aibă totul şi pe toţi împotrivă-i, să facă o concesie şi să urle laolaltă cu lupii.

 

CAPITOLUL XV

 

DREPTUL DE LEGITIMĂ APĂRARE

 

În măsura în care înţelepciunea omenească este capabilă să prevadă viitorul, politica practicată după armistiţiu, în noiembrie 1918, trebuia să ne oblige încetul cu încetul la o aservire completă. Istoria demonstrează prin numeroase exemple că popoarele care au depus armele, fără să fie absolut constrânse s-o facă, preferă, după aceea, să accepte umilinţele cele mai groaznice şi cele mai grele încercări şi cele mai grave tâlharii decât să încerce să-şi schimbe soarta printr-un nou apel la forţă.

Această alegere este omenească. Pe cât posibil, un învingător prudent nu-şi va impune învinsului pretenţiile decât în etape succesive. Şi are dreptul să conteze, cu un popor ce şi-a pierdut întreaga tărie de caracter - cum se întâmpla întotdeauna cu cel ce se supune de bunăvoie - pe faptul că învinsul nu mai găseşte în nici unul din actele asupririi, luate în parte, un motiv suficient ca să pună din nou mâna pe arme. Cu cât jafurile acceptate astfel, pasiv, sunt mai numeroase, cu atât rezistenţa pare mai puţin justificată în ochii altor oameni, când poporul învins sfârşeşte prin a se revolta împotriva ultimului act de asuprire dintr-o serie lungă, îndeosebi dacă acest popor a îndurat deja răbdător şi în tăcere o seamă de rele mult mai greu de suportat.

Pieirea Cartaginei este un exemplu înspăimântător al acestei lungi agonii a unui popor epuizat din propria lui greşeală.

În Trei profesiuni de credinţă, Clausewitz a pus în evidenţă această idee în mod incomparabil şi i-a dat o formă definitivă spunând că “o supunere laşă pătează onoarea astfel încât pata nu se mai poate şterge niciodată; că această picătură de otravă, intrată în sângele unui popor, se transmite descendenţilor săi pentru a paraliza şi a măcina forţele generaţiilor viitoare”; că, în schimb, “tocmai pierderea libertăţii ca urmare a unei lupte sângeroase şi glorioase garantează reînvierea poporului subjugat o clipă şi că ea este sâmburele viu din care vor creşte într-o zi rădăcinile puternice ale unui nou copac”.

Fireşte că o naţiune care şi-a pierdut întregul sentiment al onoarei şi întreaga forţă de caracter nu se va sinchisi de această doctrină. Oricine o pune la suflet nu va cădea niciodată foarte jos; dar cine o uită şi nu vrea să se mai gândească la ea, îşi pierde întreaga forţă şi întregul curaj. De aceea nu trebuie să ne aşteptăm ca oamenii răspunzători de o supunere nevolnică să se retragă subit în ei înşişi şi, lăsându-se conduşi de raţiune şi de întreaga experienţă omenească, din acel moment să-şi schimbe comportamentul. În schimb, ei sunt cei care vor azvârli departe o asemenea teorie şi atunci poporul va sfârşi prin a se obişnui cu jugul său de sclav, dacă cele mai bune elemente ale masei nu se vor ivi ca să smulgă puterea din mâinile unui guvern infam şi corupător. În primul caz guvernanţii nu au obiceiul să se simtă atât de prost, fiindcă învingătorii sunt adesea destul de vicleni ca să le încredinţeze supravegherea sclavilor; şi aceste fiinţe fără caracter fac în general acest oficiu pe spinarea propriului lor popor cu o severitate mai nemiloasă decât ar face-o orice brută străină instalată de inamicul însuşi în ţara învinsă.

Cursul evenimentelor începând din 1918 demonstrează că speranţa de a obţine, printr-o supunere voluntară, graţia învingătorilor a exercitat în Germania influenţa cea mai funestă asupra aprecierilor politice şi asupra atitudinii maselor. Insist asupra importanţei expresiei masele, deoarece nu mă pot convinge că întreaga conduită a şefilor poporului nostru trebuie atribuită aceleiaşi erori funeste. Cum conducerea treburilor noastre a fost preluată de evrei începând de la sfârşitul războiului, şi aceasta în modul cel mai făţiş, nu putem admite cu adevărat că nenorocirea noastră se datorează pur şi simplu unei lipse de înţelegere a situaţiei noastre; dimpotrivă, trebuie să fim convinşi că poporul nostru este condus la pieire conştient. Considerată din acest punct de vedere, direcţia politicii noastre externe nu este atât de