imperiului nostru; nu pot uita admiraţia exagerată a marii prese ruse faţă de Franţa şi atitudinea atât de diferită faţă de noi. Însă, cu toate acestea, înainte de război mai exista încă o a doua cale: am fi putut să ne sprijinim pe Rusia şi să ne întoarcem împotriva Angliei.

Astăzi împrejurările sunt complet diferite. Dacă, înainte de război, înăbuşindu-ne tot felul de sentimente, puteam merge alături de Rusia, astăzi acest lucru nu mai este posibil. Acele ceasornicului istoriei au înaintat şi va suna ceasul în care soarta noastră trebuie să se hotărască. Consolidarea, de care se ocupă actualmente toate statele mari din lume, este pentru noi un ultim avertisment că trebuie să redevenim noi înşine, să ne aducem înapoi poporul din lumea viselor în aspră realitate şi să-i arătăm singura cale către viitor care poate conduce vechiul Reich către o nouă înflorire.

Dacă mişcarea naţional-socialistă, în faţa acestei misiuni capitale, scapă de orice iluzie şi nu se mai conduce decât după raţiune, catastrofa din 1918 mai poate deveni o binefacere uriaşă pentru viitorul poporului nostru. Această prăbuşire poate determina într-adevăr o orientare complet nouă a politicii sale externe; mai mult, întărit în interior de teorii morale noi, el poate reuşi, şi în exterior, să-şi stabilească definitiv politica. El poate dobândi în sfârşit ceea ce posedă Anglia, ceea ce a posedat Rusia însăşi, ceea ce, în sfârşit, determină întotdeauna Franţa să ia aceleaşi hotărâri conforme, în ultimă analiză, intereselor sale, adică: un testament politic.

Testamentul politic al naţiunii germane privind atitudinea sa în exterior trebuie să fie pentru totdeauna următorul:

Să nu îngăduiţi niciodată ca în Europa să se formeze două puteri continentale. În orice încercare de a organiza la graniţele Germaniei o a doua putere militară - fie şi sub forma unui stat susceptibil să câştige o asemenea putere - să vedeţi în asta un atac împotriva Germaniei. Consideraţi că a împiedica prin toate mijloacele şi la nevoie cu ajutorul armelor construirea unui asemenea stat este nu numai dreptul vostru ci şi datoria voastră. Dacă el există deja, distrugeţi-l. Vegheaţi că izvorul puterii tării noastre să nu fie în colonii, ci în Europa, în pământul patriei. Nu consideraţi niciodată Reichul garantat, câtă vreme el nu va fi putut să-i dea, pentru secole, fiecărui vlăstar al poporului nostru, bucata sa de pământ. Nu uitaţi niciodată că dreptul cel mai sfânt de pe lume este dreptul la pământul pe care vrei să-l cultivi tu însuşi şi că sacrificiul cel mai sfânt este acela al sângelui vărsat pentru el.

*

*   *

N-aş vrea să închei aceste consideraţii fără să mai arăt o dată unica posibilitate de alianţă care există pentru noi în Europa în acest moment. În capitolul precedent privitor la alianţele germane am indicat deja Anglia şi Italia ca fiind singurele state de care am avea interes să ne apropiem strâns chiar cu preţul unor eforturi mari. Acum vreau să mai arăt aici importanţa militară a unei astfel de alianţe.

Încheierea acestei alianţe ar antrena, din punct de vedere militar, în ansamblu şi în amănunt, consecinţe exact opuse celor pe care le-ar avea alianţa cu Rusia. Mai întâi faptul capital că în nici un caz apropierea de Anglia şi de Italia nu comportă inevitabil un pericol de război. Singura putere despre care trebuie să socotim că ar lua poziţie împotriva alianţei, adică Franţa, nu ar fi, în cazul respectiv, în măsură să o facă. Dimpotrivă, alianţa i-ar da Germaniei posibilitatea de a lua pe deplin liniştită măsurile pregătitoare necesare, în cadrul unei asemenea coaliţii, în vederea unei răfuieli cu Franţa. Căci esenţialul, într-o asemenea alianţă, este nu numai că Germania nu ar fi expusă subit, încă de la încheierea ei, la o invazie duşmană, ci şi că s-ar prăbuşi de la sine liga inamicilor noştri, această “Antantă” care ne-a fost atât de nemăsurat de funestă; astfel duşmanul de moarte al ţării noastre, Franţa, va cădea în izolare. Şi chiar dacă la început nu ar fi vorba decât de un succes moral, el ar fi de ajuns ca să-i dea Germaniei o libertate de mişcare despre care astăzi încă nu ştim nimic. Fiindcă noua alianţă europeană anglo-germano-italiană este cea care ar avea în mina iniţiativa politică, şi nu Franţa.

Importanţa acestui succes ar fi de altfel şi mai mare, Germania fiind dintr-odată scăpată de poziţia ei strategică nefavorabilă. Pe de o parte, cea mai puternică dintre flancări, de cealaltă, asigurarea completă a aprovizionării noastre cu hrană şi cu materii prime; aceasta ar fi acţiunea binefăcătoare a noii rânduiri a puterilor.

Dar poate şi mai important ar fi faptul că noua ligă ar îngloba state care s-ar completa reciproc din punct de vedere tehnic. Pentru prima dată aliaţii Germaniei nu ar fi nişte lipitori care trăiesc pe spinarea economiei noastre; dimpotrivă, ele ar fi în stare să contribuie la îmbogăţirea şi completarea echipamentului nostru tehnic şi n-ar uita s-o facă.

Să nu se uite că, în ambele cazuri, ar fi vorba de aliaţi care nu s-ar putea compara cu Turcia sau cu Rusia actuală. Cea mai mare putere mondială şi un tânăr stat naţional înfloritor ar oferi alte surse pentru un război european decât cadavrele putrezite cu care Germania se aliase în ultimul război.

Desigur - am insistat asupra acestui lucru în capitolul precedent - unei asemenea alianţe i se opun dificultăţi mari. Dar oare constituirea Antantei a fost o treabă mai puţin anevoioasă? Ceea ce a putut face regele Eduard al VII-lea - şi aproape împotriva intereselor sale fireşti - trebuie să reuşim şi noi să facem şi vom reuşi, în cazul în care convingerea necesităţii acestei evoluţii ne inspiră până când va determina conduita noastră, după ce ne va fi făcut să triumfăm abil asupra noastră înşine. Şi acest lucru va fi posibil din momentul în care, având experienţa sărăciei, în locul politicii fără scop din secolul trecut vom urmări în mod conştient un obiectiv unic, de care ne vom lega. Viitorul politicii noastre externe nu stă într-o orientare spre vest sau o orientare spre est, ci într-o politică a Răsăritului în sensul dobândirii gliei necesare poporului nostru german. Dar