Peste un minut sau două, Louis plutea liniştit peste bazin, luminat de strălucirea directă şi de cea reflectată a Arcadei.

Se îndrepta spre stâncă… şi o lumină îi explodă în faţă.

Louis clipi, înjurând. Privi în lumină… printr-o fereastră cu margini neregulate, la un impresionant con cenuşiu acoperit de ceea ce părea a fi zăpadă murdară. Pe orice Lume, aşa ar fi arătat un vulcan. Aici putea fi vorba de un crater meteoritic pătruns pe dedesubt. Semăna foarte bine cu Pumnul-lui-Dumnezeu, al cărui vârf ajungea în vid şi era încoronat cu structura golaşă a fundaţiei Lumii Inelare.

Un mesaj de la Ultimul?

De vreme ce Păpuşarul ştia că Louis se deplasa în amontele fluviului, putea să-şi fi mutat sonda şi mai în faţă. Împrăştiase un dispozitiv spion pe acest pinten de rocă şi, fără-ndoială, plantase şi altele, în diverse locuri. Le vorbise Ţesătorilor… asta fusese destul de uşor… dar de ce îl sâcâia? Ce dorea?

Ceva ţâşnise din crater, de două-trei ori în zece secunde.

— Cu şase sute zece ore în urmă, preciza un contaalto familiar. Priveşte!

Imaginea se apropie de cele trei obiecte. Astronave imense, sub formă de lentilă. Concepţie Kzinti, gândi Louis. Se opriseră chiar deasupra vârfului, apoi începuseră coborârea, la doi sau trei metri deasupra pereţilor îngheţaţi ai craterului.

— Pentru nişte nave de război, se deplasează destul de încet, spuse Ultimul. Dă-mi voie să le vedem pe repede înainte.

Navele acceleraseră brusc, de-a lungul pantei, în jos. Dincolo şi mai jos de ele, pătura de nori se transformase într-un curent continuu.

— În două ore şi douăzeci de minute, chiar sub viteza sonică, au parcurs peste două mii două sute de kilometri. Pentru nişte Kzini, este o forţare uimitoare. Apoi, s-au despărţit, astfel…

Fundalul de nori şi farfuriile se opriseră brusc. Două cotiseră în unghi drept, în vreme ce a treia continuase să meargă înainte.

Lumina albă clipi. Apoi, scena rămase aceeaşi, dar cele trei nave aveau acum un aspect amorf, părând aproape topite în peisaj, strălucind ca nişte oglinzi. Începuseră să coboare… să cadă.

— Câmpuri de stază, murmură bărbatul. Ţi-au oprit fasciculul.

— E îngrijorător, Louis. Două greşeli în cinci secunde. Ţi se deteriorează creierul?

— Se poate întâmpla, răspunse pământeanul foarte calm.

— Fasciculele acelea au fost intense. Un vast flux energetic a fost prins înăuntru, înainte de formarea câmpurilor de stază.

— Dar…

— Tu şi Nessus aţi supravieţuit unui atac similar pentru că noi proiectaserăm mecanisme de apărare care să acţioneze rapid! Aceste nave de război Kzinti nu mai sunt acum decât nişte bombe. Iar ăsta a fost Sistemul de Apărare Antimeteoritic al Lumii Inelare, dar nu eu l-am folosit.

— Mda, corect…

— Uită-te aici…

Imaginea sări din nou… un soare mărit, dar întunecat de ceva până la limita toleranţei. Din furtuna fluidă, se ridica o trombă într-o mişcare de înaintare foarte rapidă. Tot mai sus, direct spre cameră… sute de mii de kilometri. O undă de şoc, mai luminoasă, se formă de la baza ei. Se propagă de-a lungul protuberanţei şi, brusc, deveni teribil de strălucitoare.

— Un efect laser supratermal… fără îndoială, Sistemul de Apărare Antimeteoritic. Dar nu acţionat de mine, Louis.

Ultimul putea să mintă. Dar ar fi doborât el o navă invadatoare?

— Louis, eu nu dobor nave invadatoare! Voiam să-i contactez. Numai un hiperpropulsor m-ar putea elibera din acest loc!

— Să zicem că sunt de acord cu asta, dar… Ultimule, crezi că mai este cineva, în afară de tine în Centrul de Reparaţii?

— Nu cred că mi-a fost străpunsă apărarea. Louis, există două Mari Oceane…

Bărbatul avu nevoie doar de clipă pentru a înţelege ce voia să spună Ultimul.

Un singur Mare Ocean ar fi dezechilibrat Lumea Inelară. Masa de apă implicată ar fi fost echivalentă cu cea a unui satelit jovian major. Trebuiau să fie două, pe arcuri opuse, şi într-adevăr erau două.

Echipajul Ultimului găsise un Centru de Reparaţie într-unul din Marile Oceane, sub Harta Marte. Pe celălalt nu-l exploraseră deloc.

Acesta se afla exact de cealaltă parte a Lumii Inelare, la şaisprezece minute-lumină depărtare. Şaisprezece minute cu viteza luminii, până ce al doilea Centru de Reparaţie să poată vedea cum pătrund prin Pumnul-lui-Dumnezeu navele invadatoare. Încă opt minute pentru a începe să afecteze soarele. Mai mult — o oră? două? — ca să îndrepte o protuberanţă de plasmă la câteva milioane de kilometri de soare, iar apoi ca s-o transforme în laser. Teribila sabie de lumină ar mai fi avut nevoie de opt minute pentru drumul de întoarcere.

Două ore şi douăzeci de minute era o perioadă plauzibilă.

— Marcat, spuse Louis. Mai degrabă ar trebui să presupui că mai există un alt Centru de Reparaţie pe acea parte a Arcului Lumii Inelare şi un Protector înăuntru.

— De ce un Protector? îţi dai seama, Louis, şi eu cred la fel.

— Un Protector ar fi găsit intrarea. Dacă a fost cumva un hominid — un Prăsitor —, de acum a devenit Protector. Celălalt Centru de Reparaţie trebuie să fie infestat cu arborele-vieţii, la fel ca al nostru. Pentru asta mă căutai? Ştii tot atât de multe despre Protectori ca şi mine, iar aici este miezul nopţii şi, ca atare, creierul meu s-ar putea să nu fie pe deplin funcţional.

— Ar fi posibil ca şi vârsta să-ţi fi afectat creierul. E necesar să vorbim, pentru că am mai multe să-ţi arăt. Louis, ar trebui să apar în faţa Ţesătorilor şi să fac cunoscută puterea ta? Sau nu?

— Drăguţ din partea ta, dar asta nu prea ne stă la-ndemână. Localnicii dorm, iar Pescarii sau Marinarii trebuie să fi văzut această strălucire, şi cine poate şti când va fi un Demon prin apropiere?

De fapt…

— Aceşti Ţesători par ospitalieri, spuse Ultimul, fără a sesiza zâmbetul ce înflorise brusc pe buzele bărbatului.

— Toate speciile din jurul Marelui Ocean sunt prietenoase, dacă ştii să-ţi ţii gura.

— Ce veşti ai de la tovarăşii tăi?

— Chmeee a luat un vehicul de asalt ca să-şi care bagajele. N-ai o reţea pe el?

— A ars-o, preciză Ultimul. Louis izbucni în râs.

— Putea s-o deconecteze, dacă voia bombăni Păpuşarul. Ce s-a întâmplat cu cei doi Constructori