— Mesteceni polari și sălcii polare, dar de specii necunoscute, pe urmă și lariță, adăugă Gromeko. Am întîlnit și plante cu flori; pe unele dintre ele nu le cunosc de loc, altele au fost descrise de diferiți exploratori, care afirmă că ele aparțin florei post terțiare fosile din Canada.

— În cele din urmă am ajuns la un rîuleț îngust, dar foarte adînc. Negăsind niciun vad, am luat-o la vale, urmînd cursul apei. Arborii întîlniți erau mai înalți decît un stat de om, iar tufișurile dintre ei formau un hățiș greu de străbătut. Aici, am dat de o cireada de tauri veniți să se adape.

— Ce fel de tauri erau? întrebă curios Papocikin.

— Semănau mai curînd cu jacii sălbatici, interveni Gromeko. Sînt negri, au o blană lățoasă, coame mari, groase și o cocoașă în spinare.

— Așa arătau taurii, — continuă Makșeev, — iar celelalte animale, vacile pesemne, erau ceva mai scunde și aveau coarnele mai subțiri și mai scurte. Am văzut acolo și cîțiva viței. Credeam că nu vom întîlni în tundră decît păsări de baltă și sălbătăciuni mici, de aceea nu mi-am luat decît pușca cu alice.

— Iar eu am plecat cu mîna goală!

— Așa se face că am tras în vițel cu alicele cele mai mari pe care le-am găsit în cartușieră. Cireada a dispărut în hățiș, iar vițelul s-a prăbușit în rîu, de unde l-am scos și l-am răpus cu cuțitul.

— Vițelul cîntărea vreo cincizeci de kilograme și trebuia să-l cărăm pînă aici cale de doisprezece kilometri. De aceea, ca să ne fie mai ușor, l-am golit de măruntaie, deși știam că Semion Semionovici are să fie nemulțumit.

— Nu cred, că prea a fost bine ospătat! rîse Kaștanov. Știți din ce carne am făcut frigăruile pe care le-ați mîncat adineauri?

— Din carne de iepure polar, dacă o fi existînd o asemenea jivină!

— Ei bine, nu. Aflați că v-ați delectat cu carne de rinocer și încă de rinocer fosil!

— Ptiu! Ați găsit pe undeva hoitul unui rinocer în tundra veșnic înghețată [12] și ați hotărît să vă înfruptați dintr-o carne veche de zeci de mii de ani? se miră Gromeko. Dacă știam, nu mîncam. Simt că mi se face greață.

— Totuși frigăruile au fost gustoase, deși cam tari, zise Makșeev.

— Nici nu-i de mirare, e o carne atît de veche!

— Știți, — întrebă la rîndul său Papocikin, — că la cină, o să vă ospătăm cu trompă de mamut fiartă?

— Ce naiba, — se oțărî Gromeko, — v-ați pus în cap să ne otrăviți? Sau vreți să vedeți cum suportă stomacul omului contemporan hoiturile animalelor din alte ere geologice?

Makșeev, căruia nu-i mai făcea greață nici o mîncare de cînd cutreierase Alaska și Ciukotka, interveni și el:

— Am citit undeva că trompa de elefant e foarte gustoasă; cred însă că trompa de mamut trebuie să fie un deliciu.

— Eu, unul, nu pun în gură asemenea spurcăciuni! se mînie Gromeko. Am să-mi frig, mai bine, ficatul vițelului. Cel puțin e proaspăt.

După ce se distrară copios pe socoteala tovarășilor lor, ceilalți exploratori le povestiră în sfîrșit pățaniile din ziua aceea, le arătară cadavrul rinocerului, trompa, coada și smocul de păr din blana mamutului și botanistul se liniști. Ba participă și el la discuție cînd ceilalți se sfătuiră cum și în ce fel să prepare faimoasa trompă, și scoase din buzunar cîteva căpățîni de usturoi sălbatic, pe care le găsise în apropierea locului unde întîlniseră cireada de tauri.

— Iată un bun condiment pentru gătirea trompei, spuse el. Păcat numai că am găsit așa de puțin.

La cină, luară hotărîrea să mai rămînă încă o zi în campament, ca să se ducă toți cinci acolo unde se afla mamutul răpus și să aducă carne și diferite părți pe care doreau să le conserve.

— Iar acum, să discutăm serios cum și încotro să mergem mai departe, propuse Kaștanov, după cină. Cercetările pe care le-am făcut ne-au fost de un oarecare folos. În timpul cît vom sta la sfat, îl vom ajuta pe zoolog să prepare țestele rinocerului și vițelului pe care trebuie să le conservăm. Și pentru că veni vorba, Semion Semionovici, ce crezi, din ce specie face parte vițelul?

— Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei un mamut viu și un rinocer siberian, — răspunse zoologul, — aș susține că animalele pe care le-ați întîlnit seamănă cu jakul care trăiește în zilele noastre în Tibet. Acum însă îndrăznesc să cred că au fost tauri primitivi, dispăruți de pe fața Pămîntului o dată cu mamutul și rinocerul.

SCRISOAREA LUI TRUHANOV

Discutarea itinerariului îi făcu să cadă de acord că pînă acum Țara lui Nansen oferise expediției nu numai mult material nou, dar și o sumedenie de lucruri inexplicabile și că pe zi ce trece fenomenele neobișnuite se înmulțeau.

Explorările din ziua aceea arătaseră că dincolo de tundră încep păduri care nu pot fi străbătute cu săniile și cîinii; urmau, deci, să lase aici săniile, schiurile, o parte din lucruri și cîinii și să pornească mai departe pe jos, luînd cu ei numai cele strict necesare.

Și totuși, nu aveau cum să știe cît de întinse sînt pădurile acestea și ce se află dincolo de ele. Era de presupus că numai în fundul marii depresiuni din Țara lui Nansen există această climă călduroasă, vegetație și animale, și că mai departe, pe versantul opus, vor întîlni din nou zăpezi și ghețuri, prin urmare ar fi avut iarăși nevoie de sănii, schiuri și cîini.

De aceea, ținînd seama de această eventualitate, era valabil și un alt plan de acțiune: să înainteze prin tundră cu săniile de-a lungul marginii ghețurilor, ca să exploreze circumferința întregii depresiuni, făcînd din cînd în cînd cîte o incursiune în adîncime, fără a lua cu ei decît cele de trebuință. În acest caz însă ar fi rămas neexplorată partea centrală a depresiunii, cea mai interesantă, probabil, în ceea ce privește flora, fauna și poate chiar materialul geologic. Judecînd după faptul că de la marginea ghețurilor curgeau spre inima depresiunii nenumărate rîulețe, acolo ar fi trebuit să se afle