abrupte! Pe urmă însă dîmburile astea vulcanice au început, spre groaza noastră, s-o ia din loc prin tundră. Ha-ha-ha! Stai, dar unde e trompa? N-am adus decît trompa și coada. De nu le-ar fi devorat cîinii!

— Hai să le aducem încoace!

Fotografierea, măsurarea și descrierea rinocerului le răpiră mai bine de trei ceasuri, și numai după aceea exploratorii hotărîră să se odihnească. În timp ce mîncau, își aduseră aminte că lipsesc doi din tovarășii lor, și lipsa lor îndelungată îi neliniști.

— Soarele ăsta mereu la zenit te face să pierzi orice noțiune a timpului, bombăni Borovoi. Îl vezi în același loc dimineața, la prînz și seara! Ai impresia că ziua nu se mai sfîrșește.

— Într-adevăr, aici e mereu zi, o dată ce soarele stă tot timpul în același loc pe boltă, încuviință Kaștanov.

— Totuși, noaptea trecută — dacă-i putem spune așa — lumina a mai slăbit, observă meteorologul. Deși dumneata erai înclinat să explici acest fenomen prin împrejurarea că ceața a devenit mai groasă, cînd am ieșit din iurtă pe la miezul nopții, am observat că pîcla nu era mai deasă decît ziua, iar acest soare ciudat lumina mai slab. Am observat pe discul său pete mari, întunecate.

— Foarte interesant! exclamă profesorul. De ce nu ne-ai spus nimic despre această ciudățenie?

— Ciudățenii găsești cu duiumul aici! Am vrut să-mi verific observațiile înainte de a vi le comunica. Astăzi, cam pe la amiază, am observat din nou acest deșucheat de astru și m-am încredințat că pe suprafața lui nu se mai văd pete negre. Am crezut atunci că m-am înșelat noaptea.

— Părerea mea, — interveni Papocikin, — e că în timp ce am mers, învăluiți în ceață, prin Țara lui Nansen, astrul central al sistemului nostru planetar a suferit o catastrofă. Iată de ce îl vedem la zenit, la 81° latitudine nordică, luminînd zi și noapte.

— Poate că Pămîntul nostru s-a întors încetul cu încetul, în așa fel încît partea lui nordică, polară, este îndreptată acum direct spre soare?

— Nu pricep nimic, bombăni Borovoi. Cum de s-a putut ca unghiul de înclinare al axei Pămîntului să se fi schimbat atît de mult, într-un răstimp foarte scurt, fără zguduiri puternice?

— Se prea poate ca, învăluiți în ceață printre ghețuri, să nu ne fi dat seama de aceste zguduiri. Nu-mi pot explica altfel această poziție ciudată a soarelui, stărui Kaștanov.

— Și de ce, mă rog, ești atît de sigur că astrul pe care îl vedem acum este același pe care l-am văzut ultima dată deasupra crestei munților Russki? întrebă Borovoi..

— Dar ce altceva ar putea fi?! se miră Papocikin.

— N-am putea presupune oare cu tot atîta temei că luna a devenit din nou incandescentă, sau că în sistemul nostru planetar a nimerit întîmplător un corp nou, cu lumină proprie și a atras în jurul său ca satelit Pămîntul nostru? spuse meteorologul, zîmbind misterios.

— La ce bun să facem tot felul de presupuneri absurde! replică Kaștanov. Există doar ipoteze bazate pe date geologice în sensul că axa de rotație a Pămîntului nostru s-a deplasat. Prin aceasta sînt explicate, bunăoară, glaciațiunile care au avut loc în unele perioade geologice în India, Africa, Australia, China, precum și flora subtropicală din alte perioade din țara lui Franz Iosef, Groenlanda și așa mai departe.

— Nu te contrazic, pentru că dumneata cunoști mai bine această problema. Am măsurat însă astăzi raza unghiulară a acestui astru și am văzut că e de 20 de minute, în timp ce raza unghiulară a soarelui este aproape de 16 minute, după cum bine știi și dumneata [11].

— Extraordinar! exclamă Kaștanov uluit.

— Și apoi, de ce lumina e roșiatică și nu galbenă?

— Poate din cauza ceței? fu de părere Papocikin.

— Și eu credeam așa. Astăzi, însă, am reușit să privesc astrul cînd ceața s-a risipit de tot pentru cîtva timp. Discul era totuși roșiatic, așa cum e soarele cînd se află la orizont și luminează prin straturile inferioare, mai umede, ale atmosferei, sau pe timpul unei furtuni de nisip.

— Da, și asta e ciudat!

— Ce spuneți însă despre petele care determină slăbirea luminei la anumite ore? La noapte am să încerc să verific și asta. Dacă fenomenul se repetă, atunci nu va mai încăpea nici o îndoială că acest astru nu e soarele, ci altceva.

— Atunci ce e cu soarele nostru, unde a dispărut? întrebă Papocikin neliniștit.

— De unde vrei să știu! Nu e decît o verigă în plus din lanțul fenomenelor inexplicabile pe care le-am constatat aici în ultimele zile.

— Da, un lanț întreg! spuse gînditor Kaștanov. Depresiunea uriașă de pe continent, indicațiile ciudate ale acului magnetic; schimbarea neînțeleasă a presiunii atmosferice; vremea călduroasă la o latitudine de 81°, nicidecum întîmplătoare, judecînd după faptul că pe aici trece granița ghețurilor și că ne aflăm într-o tundră înverzită; mamuții și rinocerii ce se plimbă prin tundră; soarele la zenit zi și noapte, dar un soare care de fapt nu e soare…

— Și vor mai fi multe altele, fără îndoială. Dar iată-i în sfîrșit și pe tovarășii noștri. Fac prinsoare ca și ei ne aduc vreo ciudățenie.

Săriră toți în picioare și scrutară depărtările, unde se deslușeau destul de bine siluetele a doi oameni, care duceau atîrnat de o prăjină ceva de culoare închisă. Papocikin puse ceainicul pe sobița de spirt și se apucă să gătească frigărui din carne de rinocer. Ceilalți dădură fuga să-și întîmpine tovarășii.

— Istovitoare zi a mai fost și asta! spuse Makșeev. Am văzut și vaci, și tauri, am tras în ei, dar n-am doborît decît un vițel, pe care ne căznim să-l ducem de trei ceasuri.

— Iar în tundră am adunat plante foarte interesante, cu totul aparte, aș spune chiar plante fosile, dacă nu le-aș fi rupt cu mîna mea! adăugă Gromeko, pe spinarea căruia se bălăbănea un ierbar doldora de plante.

În timp ce mîncau și beau ceai, Makșeev și Gromeko povestiră cele văzute în tundră.

— Am mers prin tundră așa, cam vreo zece kilometri. Pămîntul era însă mai uscat decît pe aici Apoi, vegetația a devenit mai bogată, au apărut tufișuri, ba chiar