— Unde se află campamentul nostru? Jur împrejur se întinde tundra netedă, iar ceața învăluie totul, de nu se poate vedea la zece pași. Ne-am rătăcit, Piotr Ivanovici! Habar n-am încotro s-o luăm.

Kaștanov rămase oarecum descumpănit la auzul cuvintelor lui Papocikin, dar spuse zîmbind:

— Un om care are în buzunar o busolă nu se poate rătăci chiar dacă e ceață, o dată ce știe din ce direcție a venit. Cînd am pornit de la campament, am mers într-una spre sud-est. Prin urmare, acum trebuie s-o luăm spre nord-vest.

— Bine, dar cînd i-am văzut pe mamuți, mi se pare că am început să alergăm fără să ne mai uităm la busolă!

— Greșești, înainte de a pune busola în buzunar, m-am uitat din obișnuință în ce direcție ne îndreptăm. N-ai nici o grijă, te duc eu la tabără!

Ținînd busola în mînă, Kaștanov porni hotărît prin tundră, cu zoologul după el.

Călătorii noștri merseră așa preț de vreo două ceasuri. Ca și înainte, ceața aci plutea jos de tot, în vălătuci, aci se risipea, îngăduindu-le să vadă împrejurimile pe o rază de unu-doi kilometri. Odată, cînd ceața se mai risipi, Kaștanov zări în sfîrșit în fața lor, puțin mai la o parte de drumul pe care îl urmau, o mogîldeață ce se înălța deasupra cîmpiei. El o arătă îndată zoologului:

— Dar asta ce-o mai fi? întrebă Papocikin. Parcă ar fi scheletul unei iurte de samoiezi. Oare să fie și oameni pe aici?

— Cred că sînt schiurile noastre. Ai uitat, se vede, că le-am lăsat pe drum.

— Atunci, sîntem pe calea cea bună!

După ce ajunseră la locul unde se aflau schiurile, exploratorii își continuară drumul fără nici o grijă și puseră busola în buzunar, fiindcă urmele schiurilor se deslușeau bine pe suprafața umedă a tundrei. Curînd zăriră în depărtare colnicul cu cortul în vîrf.

UN OASPETE NEPOFTIT

Cînd vînătorii se apropiară într-atîta încît putură vedea nu numai cortul, dar și oamenii și cîinii, Kaștanov spuse tovarășului său, care avea ochiul mai ager și auzul mai ascuțit:

— Am impresia că în tabără s-a întîmplat ceva — oamenii aleargă de colo pînă colo, iar cîinii latră într-una.

Se opriră pe loc ca să asculte mai bine. Într-adevăr de departe se auzea clar lătratul furios al cîinilor. Urmă apoi o detunătură, două, trei…

— Să-i fi atacat mamuții sau alte animale fosile? Acum sînt gata să cred orice! spuse zoologul.

— Mai bine să ne grăbim într-acolo, că poate au nevoie de ajutorul nostru.

Începură să alerge, cît le îngăduia povara și oboseala. La poalele colnicului aruncară schiurile și trompa și ajunseră sus cît ai bate din palme.

Cîinii lătrau cu furie și se smuceau în lanțuri. Iurta era goală, dar pe costișă se vedea o mogîldeață negricioasă, lîngă care stăteau Borovoi și Igolkin cu armele în mînă.

Într-o clipă, Kaștanov și Papocikin fură lîngă tovarășii lor.

— Ce e, ce s-a întîmplat?

— Ia priviți, răspunse Borovoi, tulburat. Fiara asta ciudată a atacat cîinii, sau poate cîinii au atacat-o. Noi ședeam în cort și n-am văzut cum a început încăierarea. Într-un cuvînt, pînă am dat fuga afară, cu armele, dihania a strivit cu picioarele doi cîini. Ca să-i venim de hac, i-am trîntit în pîntec o pereche de gloanțe dum-dum, care i-au provocat o indigestie mortală.

Igolkin goni cîinii care dădeau tîrcoale fiarei răpuse, iar ceilalți trei începură s-o cerceteze cu luare-aminte. Îndată ce văzură capul fiarei, Kaștanov și Papocikin exclamară într-un glas:

— E un rinocer!

— Un rinocer aici, pe continentul polar? întrebă Borovoi neîncrezător. E adevărat că seamănă destul de bine cu rinocerii, pe care de altfel nu i-am văzut decît în poze. Și totuși, cum poate trăi aici, în tundră, un animal a cărui patrie e la tropice? Asta n-am s-o cred nici în ruptul capului!

— Dar ai să ne crezi pe noi, îl întrerupse Kaștanov, cînd o să-ți spunem că adineauri am vînat mamuți, pricepi dumneata, mamuți care pînă acum erau considerați animale fosile dispărute de zeci de mii de ani!

— Fie-vă milă de mine! se tîngui Borovoi. Nu vă țineți de glume. Mi-e că la urmă o să-mi ies din minți. Tot ce am văzut în ultimele zile e atît de neobișnuit, de nefiresc! Nu știu ce să mai cred: visez sau m-am smintit!

— Liniștește-te, dragul meu! încercă să-l calmeze Kaștanov, apucîndu-l de mînă. Toți sîntem tulburați. Și pe noi ne uimește ce am văzut de la o vreme încoace. Totul e atît de ciudat, de inexplicabil, cel puțin deocamdată. Dar în natură nu există nimic care să fie anormal! Nu uita că ne aflăm pe un continent polar, izolat, cufundat adînc în planeta noastră și pe care o centură lată de ghețuri îl desparte de restul uscatului. E firesc ca pe un asemenea continent să existe condiții fizice cu totul aparte, datorită cărora aici trăiește și astăzi mamutul, dispărut de mult din celelalte regiuni ale Pămîntului. Atunci de ce n-ar fi supraviețuit și contemporanul său rinocerul?

— Rinocerul african sau indian în tundra polară!

— Nu african, ci siberian, păros, care a trăit prin tundrele siberiene o dată cu mamutul.

— Adevărat? Nu știam că au existat astfel de rinoceri. Dar de ce crezi că nu e un rinocer african?

— Ia uită-te aici! Privește, blana lui are părul lung, de culoare brună, în timp ce rinocerul din ținuturile tropicale n-are nici un fel de blană; e mai mare decît reprezentanții de astăzi ai acestor mamifere; cornul din față e neobișnuit de mare și turtit pe laturi.

Văzînd că Papocikin și Kaștanov nu sînt prea tulburați de această întîmplare uluitoare, Borovoi se mai liniști și el și îi întrebă:

— Unde e mamutul pe care l-ați vînat?

— Dar ce, te așteptai să-l aducem în spinare? pufni în rîs Papocikin. L-am doborît departe de aici, în tundră. Am dat acolo de o cireada de numai patru animale și geologul nostru a crezut, văzîndu-le de departe, că sînt niște dîmburi de bazalt, cu marginile