Se opriră rezemîndu-se în puști. Deodată, Papocikin, care privea în direcția dîmburilor, exclamă:

— E ceva nemaipomenit, numai dacă n-o fi vreo iluzie optică! Mi s-a părut că dîmburile noastre au luat-o din loc.

— E ceața care se mișcă, de aceea ți s-a părut, răspunse calm Kaștanov, aprinzîndu-și pipa.

— Nu, acum văd limpede că dîmburile se mișcă! Uită-te, uită-te repede!

În față, nu prea departe, se deslușeau bine patru mogîldețe care înaintau încet prin tundră.

— După cîte știu, dîmburile din bazalt sau din altă rocă vulcanică nu obișnuiesc s-o ia din loc! remarcă sarcastic Papocikin. Dar mai știi? În țara asta a fenomenelor inexplicabile se prea poate ca aceste dîmburi să rătăcească din loc în loc! Păcat că nu e și Borovoi aici!

Între timp, Kaștanov scoase binoclul și-l îndreptă spre dîmburile mișcătoare.

— Știi ceva, Semion Semionovici, — bîigui el cu vocea gîtuită de emoție, — dîmburile astea nu-s de competența mea, ci a dumitale, fiindcă sînt niște animale uriașe și seamănă cu elefanți; văd foarte clar că au o trompă lungă.

Alergară iar înainte și nu se opriră decît atunci cînd ceața începu să se risipească din nou; mogîldețele întunecate erau de data asta mult mai aproape.

— Să ne culcăm la pămînt, — propuse zoologul, — căci dacă ne zăresc, o iau la goană.

Zis și făcut. De data asta, Papocikin fu cel care scrută depărtările cu binoclul, așteptînd un moment prielnic. În sfîrșit, ceața se risipi într-atîta, încît putură desluși chiar la o distanță de patru sute — patru sute cincizeci de pași patru animale asemănătoare cu elefanții, care rupeau rămurelele tufelor tîrîtoare și, îndoindu-și grațios trompele, le aruncau în gură. Trei dintre ele erau mai mari, iar unul — mai mic.

— Au niște colți uriași, — spuse Papocikin, — și foarte încovoiați. Corpul lor e acoperit cu o blană brună-roșcată, iar coada, scurtă de tot, o mișcă tare caraghios. Dacă n-aș ști că mamuții au dispărut de pe fața planetei noastre, aș spune că ăștia nu-s elefanți, ci mamuți.

— De altfel, se prea poate să mai existe mamuți în această țară a fenomenelor.

Între timp, Kaștanov își încărcă arma cu un glonț dum-dum și ochi namila cea mai apropiată, care stătea întoarsă cu partea stîngă spre vînător.

Răsună o detunătură asurzitoare. Dihania ridică trompa în sus, îngenunche pe picioarele din față, apoi sări de jos, alergă cîțiva pași și se prăbuși cu toată greutatea la pămînt.

Celelalte animale săriră în lături, iar apoi, ridicîndu-și trompele și scoțînd răgete asemănătoare mugetului prelung al taurului, porniră prin tundră în trap întins, greoi, și dispărură în ceață.

Arzînd de nerăbdare, Kaștanov și Papocikin alergară într-un suflet spre prada răpusă. Namila stătea culcată pe partea dreaptă, cu picioarele larg desfăcute. Capul, cu colții uriași, era dat pe spate. Din rana uriașă ce se căscase sub omoplat curgea un șuvoi de sînge. Pîntecul rotund sălta spasmodic, iar trompa tresărea.

— Fii atent, spuse Kaștanov. În agonie ne mai poate lovi cu trompa sau cu piciorul atît de tare, încît să ne rupă oasele.

Vînătorii se opriră la vreo zece pași de elefant și îl cercetară cu o emoție firească și cu mult interes.

— Și eu cred că e un mamut, zise Kaștanov. Dimensiunile lui uriașe (namila are nu mai puțin de șase metri lungime), colții încovoiați în sus și înăuntru, blana lungă, roșcată — toate acestea sînt caracteristice mamutului. Și apoi, elefanții n-au trăit niciodată în ținuturile polare, pe cînd mamutul a fost un locuitor al tundrei siberiene.

— Dacă nu l-aș fi văzut cu propriii mei ochi, — răspunse Papocikin, — n-aș fi crezut în ruptul capului! Strașnică descoperire…

— În orice caz nu e mai strașnică decît această depresiune adîncă și această tundră înverzită la 81° latitudine nordică. Se vede treaba că pe acest continent polar, pe care ghețurile îl izolează cu desăvîrșire de restul planetei și unde clima e dulce, mamuții au dăinuit pînă în zilele noastre. Sînt, am putea spune, niște fosile vii.

— Sau fauna fosilă a Țării lui Nansen s-a adaptat noilor condiții de existentă. În trecutul îndepărtat, acest pămînt nu era despărțit probabil de celelalte ținuturi de o barieră de ghețuri și zăpezi, ci avea aceeași floră și faună ca regiunile din nordul Americii și Asiei. Se vede că mai tîrziu, poate în perioada glaciară, mamuții au găsit aci un ultim refugiu.

— Iar acum, expediția noastră a descoperit acest refugiu! Dar cu namila asta ce facem? Ne-ar trebui o locomotivă și o platformă ca s-o aducem pînă la campament!

— Dacă nu putem duce mamutul la campament, atunci mutăm campamentul la mamut! glumi zoologul.

— Minunată idee! Dar dacă în tundră trăiesc mamuți, atunci putem întîlni și urși, lupi, vulpi polare și, în genere, fiare de pradă. Și pînă ne mutăm aici, vor avea tot timpul să ne strice prada.

— Asta așa e! De aceea trebuie să măsurăm cu grijă chiar acum mamutul, să-l descriem și să-l fotografiem. Cînd ne vom întoarce pe „Steaua Polară”, nu vom lua cu noi decît un dinte și cîteva bucăți de creier, piele și carne, conservate în spirt.

— Oricum, cred că trebuie să tăiem trompa, ca s-o arătăm și celorlalți. Vor fi uluiți! și apoi, o mîncăm — va fi o mîncare cu care nu s-a desfătat pînă acum nici un naturalist. Se spune că trompele de elefanți sînt delicioase. Capătul trompei trebuie însă păstrat, fiindcă el nu s-a găsit încă niciodată la cadavrele mamuților și nu se știe cum arată [10].

Vînătorii se apropiară de mamut, care acum nu mai mișca, și începură să-l măsoare și să-l examineze minuțios.

Papocikin măsura, iar Kaștanov nota: apoi Kaștanov fotografie animalul din diferite părți. Zoologul poza tare mîndru alături de animalul doborît, sau se urca pe el, pentru ca mărimea animalului să se vadă și mai bine.

— Strașnic! Raportul expediției va avea anexată și o fotografie — savantul Papocikin pe cadavrul unui mamut, dar nu fosil, ci care trăiește în zilele noastre!

După aceasta, exploratorii tăiară coada și trompa animalului, precum și un smoc din blana sa lățoasă, își luară armele și, încărcați