— Cred că acolo ar fi mai bine! exclamă Gromeko, arătînd un colnic turtit, ce se înălța deasupra cîmpiei brune, cam la un kilometru de capătul limbilor de gheață.

— Dar cum ajungem pînă acolo?

— O să-i ajutăm pe cîini și, încet, încet, ajungem noi pînă la urmă!

— Să ne punem însă schiurile, ca să nu ne împotmolim la tot pasul.

Într-adevăr, cu schiurile înaintară mult mai lesne. Cîinii trăgeau încetișor săniile, pe care exploratorii le mai ușurară de poveri. Oamenii împingeau și ei săniile cu bețele de la schiuri. Într-o jumătate de ceas ajunseră la colnicul care se ridica la vreo opt metri deasupra cîmpiei. Găsiră un loc uscat și potrivit pentru popasul de noapte. Aici, prin iarba îngălbenită, rămasă din anul trecut, răzbeau lăstare noi, verzi, iar tufele scunde înmugureau.

Ridicară iurta în vîrful colnicului, lăsînd săniile și cîinii mai la vale, pe costișă. În spatele lor, la nord, se zărea asemenea unui zid alb, drept și înalt, marginea ghețurilor ce se întindeau, de ambele părți, pînă hăt departe. În față, se așternea cîmpia brună, care începuse să aibă reflexe verzi.

La vreo cincizeci de pași de colnicul pe care poposiseră șerpuia lin un pîrîu larg, cu malurile afundate în mlaștină. Deasupra cîmpiei se ridicau vălătuci de ceață.

Soarele roșiatic, care se ițea cînd și cînd, se afla ca și înainte la zenit, deși ceasul arăta opt și jumătate seara. În ziua aceea străbătuseră cincizeci de kilometri.

În timp ce Borovoi punea apa la fiert, ceilalți căutau să ghicească ce temperatură de fierbere va indica aparatul după acest lung și neîndoielnic coborîș.

Unii erau de părere că va arăta +125°, iar alții -115°. Makșeev făcu chiar prinsoare cu Papocikin.

— N-a cîștigat nimeni! zise meteorologul cind își termină observațiile. Termometrul nu arată decît +110°.

— Totuși eu am fost mai aproape de adevăr, spuse Makșeev. Am susținut că va arăta +115°.

— Nu sînteți de părere că e mai bine să spargem toate aparatele astea, care nu mai sînt bune de nimic? întrebă înciudat Borovoi.

— Dumneata pui prea mult la inimă aceste ghidușii inexplicabile ale presiunii atmosferice, căută să-l liniștească Kaștanov, de parcă te-ai simți răspunzător pentru ele!

— Nu-i vorba de asta, dar dacă aparatul nu e de nici un folos, la ce bun să-l mai cărăm cu noi!

— Se prea poate ca acum să nu ne folosească dintr-un motiv pe care nu-l cunoaștem, dar e foarte probabil că mai tîrziu să ne slujească din nou.

După cină statură la sfat ca să stabilească itinerariul. Dacă această tundră deszăpezită se întinde și mai departe spre miazănoapte, oricît de ciudat ar părea asta, atunci o bună parte din echipament nu numai că n-ar mai fi util, dar i-ar împiedica chiar să înainteze. Printre acestea se numărau schiurile, săniile, cîinii și hrana acestora, rezerva de îmbrăcăminte călduroasă, o mare parte din spirt, ba chiar și iurta. Întrucît vremea se menținea caldă, socoteau că s-ar putea mulțumi cu cortul, mai subțire, pe care îl aveau în bagaje, iar combustibilul l-ar putea găsi prin tundră.

De aceea hotărîră să poposească o zi întreagă pe acest colnic și să plece în două grupuri mici în direcții diferite, ca să cerceteze împrejurimile și să vadă în ce condiții ar putea înainta expediția. Tot ce s-ar fi dovedit de prisos aveau să depoziteze aici, pe colnic, ca să le servească la întoarcere, cînd vor străbate din nou întinderile de gheață.

DÎMBURILE MIȘCĂTOARE

A doua zi, Igolkin și Borovoi rămaseră lîngă iurtă; cel dintîi ca să vadă de cîini, iar al doilea pentru diferite observații meteorologice. Ceilalți patru plecară în cercetare, împărțiți în două grupuri: Kaștanov și Papocikin o luară spre sud-est, iar Makșeev și Gromeko — spre sud-vest. Porniră cu schiurile, pe care urmau să le lase acolo unde pămîntul avea să fie destul de uscat.

Fiecare se înarmase cu cîte o pușcă. Era cu neputință ca nici în tundră să nu întîlnească vînat, așa cum se întîmplase în cîmpia de zăpadă. În timpul nopții, cîinii dăduseră semne de neliniște. De aceea se așteptau să întîlnească animale. Carnea proaspătă ar fi prins foarte bine nu numai oamenilor, ci și cîinilor.

Kaștanov și Papocikin ajunseră curînd la un rîu lat, dincolo de care se întindea mai departe tundra.

După puțina vreme, pămîntul deveni atît de uscat, încît scoaseră schiurile și le așezară în formă de piramidă, legîndu-le în vîrf cu o frînghie, ca să Ie zărească mai ușor și să le ia la întoarcere.

Pe pămîntul uscat al tundrei răsărise iarbă tînără, iar tufele pitice erau năpădite de frunzulițe verzi și de flori. Pe întinsul cîmpiei plutea o ceață deasă transformîndu-se pe alocuri în burniță. Printre scamele de ceață însă, lumina și încălzea binișor soarele roșiatic, care totuși abia se deslușea.

La vreo zece kilometri de campament, călătorii zăriră cîteva dîmburi sumbre, cu coaste abrupte, ale căror contururi nu se distingeau clar, din pricina ceței.

— Iată un loc minunat pentru a cerceta împrejurimile în răstimpul cînd se rărește ceața! exclamă Papocikin. Cîmpia e netedă și din vîrful unui dîmb cred că se vede foarte departe.

— Pe mine mă interesează mai mult rocile din care sînt alcătuite aceste dîmburi, răspunse Kaștanov. Pînă acum, colecția geologică adunată de expediția noastră e foarte săracă.

— Cea zoologică e și mai săracă.

— Ei, dar acum, în tundră, o să ne scoatem paguba. După formă și culoare, aceste dîmburi par a fi domuri de bazalt sau de altă rocă vulcanică.

Cei doi exploratori o luară aproape la fugă spre ținta atît de rîvnită, care aci se ivea prin pîclă, aci dispărea cu desăvîrșire.

Kaștanov și Papocikin alergau de mai bine de un sfert de ceas și totuși dîmburile sumbre păreau că sînt la aceeași depărtare.

— Afurisita asta de ceață ne împiedică să apreciem bine distanța! spuse zoologul, oprindu-se să-și tragă răsuflarea. Puteam să jur că dîmburile nu sînt departe, și cînd colo, deși fugim într-una, nu ne apropiem de loc. Simt că mi se taie respirația.

— Atunci, să ne odihnim puțin! se învoi Kaștanov. Doar nu s-or muta