Deodată, perdeaua de pîslă de la intrarea în iurtă se dădu la o parte; palid, cu ochii ieșiți din orbite, meteorologul intră în cort și rosti, bîlbîindu-se:

— Dacă aș fi singur, nu m-aș mai îndoi că mi-am pierdut cu totul mințile.

— Dar ce e? Ce s-a mai întîmplat? Ce catastrofă s-a abătut asupra noastră? întrebară unii speriați, alții ironic.

— Ceața sau norii s-au împrăștiat aproape de tot, iar soarele… înțelegeți ce spun? Soarele polar se află la zenit! strigă Borovoi.

Dădură cu toții buzna spre ieșire, îmbrîncindu-se și îmbrăcîndu-se din mers.

Deasupra cîmpiei de gheață plutea o ceață ușoară și prin ea se zărea, cînd mai strălucitor, cînd mai șters, un disc roșiatic, exact deasupra capului, și nu jos de tot, deasupra orizontului, unde trebuia să se afle soarele polar la orele cinci dimineața în primele zile ale lui iulie, la 80° latitudine nordică.

Rămaseră tăcuți, cu privirile ațintite asupra acestui soare ciudat care nu se afla în locul iui obișnuit.

— Bizară mai e și Țara asta a lui Nansen, rosti Makșeev pe un ton tragic sau poate ironic.

— Te pomenești că asta o fi luna? zise Papocikin. Poate că acum e lună plină?

Borovoi consultă ghidul său de buzunar.

— Ai dreptate, acum într-adevăr e lună plină, numai că discul ăsta roșu nu seamănă de loc cu luna; luminează mai puternic și încălzește binișor.

— Poate că în Țara lui Nansen… începu Makșeev, dar Kaștanov îl întrerupse:

— În ținuturile polare, vara, luna nu se ridică niciodată la zenit. Ori nu se vede de loc, ori se ridică foarte puțin deasupra orizontului.

— Dacă nu-i nici luna, nici soarele, atunci mă rog, ce poate fi?

Nimeni însă nu putu răspunde. Continuară să facă diferite presupuneri, dar trebuiră să recunoască repede netemeinicia lor. Apoi mîncară și se pregătiră de drum. Termometrul se ridică pînă la +8°. Ceața, aci devenea mai deasă, ascunzînd astrul roșu, aci se împrăștia, și atunci astrul apărea din nou tot pironit la zenit. Ca și în ajun, coborau pe o cîmpie de gheață, de-a lungul unui pîrîu cu ape bogate. Panta parcă devenise mai lină.

Cîinii goneau cu spor, iar exploratorii, care ședeau în sănii, săreau din mers din cînd în cînd, ca să îndrepte harnașamentul ori să arunce o punte peste vreun rîu mai adînc.

Îndată ce razele soarelui răzbeau prin vălătucii de ceață, toți ridicau capul și priveau astrul ciudat, care ocupa pe cer o poziție atît de nefirească.

La amiază făcură popas ca de obicei.

De altfel numai ceasornicul arăta că e amiază, căci soarele se afla ca și înainte la zenit și se părea că nici n-are de gînd să-și schimbe poziția.

— Stăm din ce în ce mai bine! bombăni Borovoi. Deși ne aflăm la 80° latitudine nordică, soarele ar trebui să se miște pe boltă, iar nu să rămînă pironit locului! Doar Pămîntul se învîrtește!

În timpul popasului, Borovoi calculă unghiul poziției soarelui, care era de 90°.

— Am putea crede că ne aflăm la tropice în ziua solstițiului de vară, sau la ecuator pe timpul echinoxului! spuse el după ce-și făcu observațiile. Ce latitudine să notez? Vă spun drept că nu înțeleg unde ne aflăm și ce se petrece în jur. Simt cum mi se învălmășesc gîndurile și totul îmi pare un vis straniu!

De fapt, toți aveau aceeași senzație și nu-și puteau explica de fel acest nou fenomen neînțeles, mai enigmatic decît toate celelalte: indicațiile contradictorii ale aparatelor, vîntul care bătea mereu din această direcție, masa compactă a norilor, căldura anormală, lumina roșiatică și această depresiune uriașă, de o adîncime nemaiîntîlnită pe Pămînt.

În timpul prînzului și al odihnei făcură tot felul de presupuneri despre catastrofele prin care trecuse Pămîntul de cînd se aflau ei pe „Steaua Polară” și în Țara lui Nansen, izolați de restul lumii.

TUNDRA POLARĂ

În faptul serii ajunseră într-o regiune plină de valuri de gheață. Scame de ceață pluteau în văzduh, lăsînd mai tot timpul să se vadă la zenit soarele purpuriu, care părea că-și bate joc de exploratorii noștri cuprinși de uimire.

Se apropia vremea popasului pentru noapte. Nu prea le era la îndemînă să mîie pe o culme înghețată. Deși aveau loc destul, apa însă era prea departe, și nu puteau ajunge la ea pe povîrnișul neted de gheață. De aceea își urmară drumul, nădăjduind să găsească un loc mai potrivit, mai cu seamă că în față, prin vălul de negură, se zărea un șes întunecat.

Și iată că aproape de ceasurile șapte seara, valurile de gheață deveniră mai scunde. Acum, întinzîndu-se ca niște limbi albe, ele încadrau ca niște ghirlande uriașe acest șes întunecat, unde pîraiele își săpaseră albii puțin adînci, șerpuind între maluri foarte joase, mărginite de smîrcuri. Coborînd de pe gheață, săniile se opriră pe un pămînt mocirlos, neacoperit de zăpadă. Cîinii, care gîfîiau de atîta alergătură, nu voiră să meargă mai departe. Săriră toți din sănii. Străbătuseră ultimul kilometru arzînd de nerăbdare să vadă ce surpriză le mai rezervă ciudata Țară a lui Nansen pe acest cîmp deszăpezit.

Ca și cînd ar fi fost înțeleși dinainte, exploratorii se aplecară ca să examineze și să pipăie acest pămînt mult așteptat după atîtea zile petrecute pe zăpadă și gheață. Pămîntul era de culoare brună închisă, îmbibat cu apă, mocirlos dar nu golaș, ci acoperit cu firișoare de iarbă măruntă, îngălbenită, și cu tufe pitice, tîrîtoare, fără frunze. Piciorul se afunda în pămînt pînă la vreo patru centimetri. De sub talpă țîșnea o apă gălbuie.

— Ei, cum vă place? bombăni Kaștanov. Sîntem la 81° latitudine nordică, zăpada dispare, e cald ca în Finlanda, iar soarele se află la zenit!

— Oare vom fi nevoiți să ne facem cortul în mlaștina asta? întrebă necăjit Papocikin.

— Nu e mlaștină, e tundră nordică, îl lămuri Makșeev.

— Asta nu mă încălzește, se vîrî în vorbă Borovoi. Cîinii nu vor nici în ruptul capului să mai tragă săniile, iar să înnoptezi aici, în noroi, nu e prea plăcut. Hai mai bine să ne întoarcem pe gheață!

Își rotiră cu toții ochii în jur,