Ecranul îl arătă apoi pe un grăsun chel cu epoleți de maior pe cămașa bleu. Fața i se schimonosise, încât avea, cu adevărat, un aer de martir.

— Păi bine, tovarăși, n-ați putut să vă lămuriți și singuri?

Ecranul se stinse.

„Vano Alexandrovici tot mai e supărat pe mine se gândea Krivoșein, în timp ce cobora scările înaintea lui Onisimov, care pufăia furios. Și are dreptate. S-a îndurat și m-a primit la aspirantură fără concurs, iar eu mă feresc de el tot timpul, fac pe secretosul. De nu m-ar fi primit el, nu izbuteam. La examene m-am comportat lamentabil. La filosofie și la limbile străine încă a mers cum a mers, dar la materiile de specialitate… E și normal. Ce, parcă manualele citite la repezeală pot ascunde lipsa unor cunoștințe sistematice?”

…Asta s-a petrecut cu un an în urmă. După examenul de admitere la biologie Androsiașvili l-a invitat în biroul său, l-a poftit să se așeze într-un fotoliu de piele, în timp ce el s-a dus lângă fereastră, cu capul său mare, atins de un început de chelie, lăsat pe umărul drept, și a început să-l cerceteze:

— Câți ani aveți?

— Treizeci și patru.

— La limită… Anul viitor o să sărbătoriți într-un cerc de prieteni împlinirea vârstei de treizeci și cinci de ani și o să puneți cruce aspiranturii la zi. Iar cea fără frecvență… Aspirantura fără frecvență e făcută nu pentru studiu, ci pentru un concediu suplimentar plătit, așa că să nu vorbim de ea. Am citit referatul dumneavoastră, un referat bun, un referat temeinic, în care faceți paralele interesante între activitatea centrilor nervoși și a circuitelor electronice. V-am dat „foarte bine”. Dar — profesorul luă de pe birou foaia matricolă și își aruncă ochii pe ea — examenul nu l-ați luat! Adică, l-ați luat cu suficient. Or, cu suficient la materia de specialitate noi nu primim la aspirantură.

Probabil că fața lui Krivoșein se schimbase, pentru că glasul lui Vano Alexandrovici deveni mai binevoitor:

— Dar spuneți-mi, la ce vă trebuie bursa de aspirant? Am cercetat actele dumneavoastră — lucrați într-un institut interesant, aveți un post bun. Sunteți cibernetician?

— Nu, sistematician.

— Pentru mine e același lucru. Deci, la ce vă trebuie?

Krivoșein era pregătit pentru această întrebare.

— Tocmai pentru că sunt sistematician și sistemolog. Omul reprezintă sistemul cel mai complex și cel mai bine organizat din toate câte le cunoaștem. Vreau să mă lămuresc pe deplin asupra lui: cum e construit totul în organismul omenesc, cum se leagă, cum se influențează. Exprimându-mă vulgar, să înțeleg interacțiunea părților…

— Pentru a utiliza aceste principii la crearea de noi scheme electronice? Androsiașvili își strâmbă ironic buzele.

— Nu numai pentru asta… Mai bine zis, nu atât pentru asta. Vedeți… odinioară totul era altfel. Arșița și gerul, rezistența în goana după vânat sau în fuga din fața primejdiei, foamea sau hrana brută, nesterilă, de tipul cărnii crude, mari suprasolicitări mecanice în procesul de muncă, bătaia, în care soliditatea craniului se verifica prin lovitura cu bâta, într-un cuvânt, odinioară mediul exterior impunea omului cerințe foarte mari. (Vano Alexandrovici scoase un sunet nearticulat, dar nu spuse nimic.) Un astfel de mediu a și format, în decursul a sute de milenii, pe „homo sapiens” — mamifer vertebrat rațional. Dar în ultimii două sute de ani, începând de la inventarea — mașinii cu abur, totul s-a schimbat. Noi am creat un mediu artificial din electromotoare, explozibile, substanțe farmaceutice, benzi rulante, sisteme de servicii comunale, transport, radiație atmosferică crescută, mașini electronice, vaccinuri profilactice, drumuri asfaltate, vapori de benzină, specializare îngustă a muncii… Într-un cuvânt, viața modernă. Ca inginer, și eu contribui alături de ceilalți la dezvoltarea acestui mediu artificial, care astăzi determină viața lui „homo sapiens” în proporție de 90 % — iar în curând o va determina 100 % — în timp ce natura va rămâne doar pentru plimbările de duminică. Dar ca om, eu însumi încerc o oarecare neliniște… El răsuflă adânc apoi continuă: Acest mediu artificial îl văduvește pe om de numeroase calități și funcții căpătate în decursul evoluției sale străvechi. Forța, abilitatea, rezistența se cultivă în prezent numai prin sport, gândirea logică, care era încântarea vechilor greci, e preluată de mașini. Iar omul nu capătă calități noi, pentru că mediul se transformă foarte repede, iar organismul biologic nu poate să țină pasul cu el. Progresul tehnic este însoțit de o vorbărie liniștitoare, dar slab argumentată, cum că omul va rămâne totdeauna la înălțimea situației. În timp ce — dacă ar fi să vorbim nu despre om în general, ci despre oameni numeroși și diferiți — nici astăzi nu mai este chiar așa, iar mai târziu nu va mai fi de loc așa. Pentru că nu oricine are suficiente posibilități materiale ca să fie stăpânul vieții moderne: să cunoască multe, să știe să facă multe, să învețe cu rapiditate tot ce e nou, să muncească creator, să se comporte cât mai bine.

— Și prin ce îi veți putea ajuta pe oameni?

— Să-i ajut — nu știu dacă am să pot, dar cel puțin să studiez cum trebuie problema posibilităților neutilizate de către om ale organismului său. De exemplu, funcțiile pe cale de dispariție: să zicem, priceperea strămoșilor noștri îndepărtați de a sări dintr-un copac într-altul sau de a dormi pe o cracă. Acum acest lucru nu mai este necesar, dar celulele nervoase respective au rămas. Sau să luăm reflexul numit „piele de găină”, la o piele care nu mai are aproape de loc păr. Acest reflex este deservit de o rețea de nervi extrem de bogată. Poate că se va reuși să se refacă, să se reprogrameze vechile reflexe la nevoile noi?

— Așa! Prin urmare, visați să-l modernizați și să-l faceți mai rațional pe om? Androsiașvili își plecă capul. N-o să mai fie „homo sapiens”, ci „homo modernus raționalis”, da? Dar nu vi se pare dumneavoastră, dragă sistematicianule, că pe cale rațională omul poate fi transformat într-un geamantan cu o apofiză care să apese pe butoane? De altfel, s-ar putea și fără apofiză, cu dirijare prin biocurenții creierului…