— Și asta-i drept! Vano Alexandrovici își aplecă capul pe umărul drept, și-l privi cu multă curiozitate pe Krivoșein.

Era evident că se simpatizau unul pe altul.

— În sfârșit! Profesorul începu să se preumble cu pași repezi prin încăpere. În sfârșit, masele largi ale celor ce lucrează în domeniul tehnicii, ale cuceritorilor naturii moarte, creatorilor „mediului artificial” au început să înțeleagă că sunt și ei oameni! Nu supraoameni, care cu ajutorul intelectului și al îndrumarelor pot învinge tot și toate, ci pur și simplu oameni. Câte nu studiem și încercăm să înțelegem: particulele elementare, vidul, razele cosmice, antilumile, taina Atlantidei… Numai pe noi înșine nu vrem să ne studiem și să ne înțelegem… Acest lucru, vedeți dumneavoastră, este dificil, neinteresant, cam inaccesibil… Păi, lumea s-ar putea să piară, dacă fiecare se va ocupa numai de ceea ce-i este accesibil! Vocea lui răsună mai guturală ca de obicei. Omul simte un interes biologic față de sine însuși numai când trebuie să se ducă la spital sau să-și facă o fișă medicală… Și, într-adevăr, dacă lucrurile vor continua să meargă așa, ne putem lipsi și de geamantan. Cum spun studenții: o să ne invadeze mașinile, cu siguranță! El se opri în fața lui Krivoșein, își plecă din nou capul într-o parte și pufni: Și totuși sunteți un diletant, dragul meu sistematician! Ce simplu e totul la dumneavoastră. Să reprogramezi vechile reflexe… Ah, dacă asta ar fi tot atât de simplu cum e reprogramarea unei mașini electronice de calcul! Mda… Dar, pe de altă parte, ești inginer-cercetător, cu idei, cu o privire nouă asupra obiectului, diferită de a noastră, pur biologică… Eh, ce tot spun! De ce-ți dau speranțe irealizabile, de parcă ai avea șanse să iasă ceva din dumneata?! adăugă el și se îndepărtă spre fereastră. În definitiv, dumneata n-ai să-ți faci și n-ai să-ți susții disertația, și apoi ai cu totul alte gânduri. Nu-i așa?

— Așa e, recunoscu Krivoșein.

— Vezi. Dumneata ai să te întorci la sistemologia dumitale, iar eu o să am belele cu rectoratul că n-am crescut un cadru științific. Pff, te iau! conchise Androsiașvili pe neașteptate. Se apropie de Krivoșein. Numai că va trebui să înveți, să urmezi cursul complet de științe biologice. Altfel nu o să descoperi nici un fel de posibilități la om, mă înțelegi?

— Desigur! Krivoșein dădu bucuros din cap. De aceea am și venit aici.

Profesorul îl privi, cântărindu-l parcă, apoi îl apucă de braț și-l trase mai aproape.

— Am să-ți dezvălui un secret. Și eu învăț. La cursul seral al facultății de tehnică electronică. Sunt în anul III. Asist la cursuri, fac lucrările de laborator. Am chiar și două restanțe: la electronica industrială și la fizica cuantică. Vreau și eu să mă lămuresc: ce și cum. Ai să mă ajuți… Numai, pst! Rămâne între noi!

Se înapoiară în biroul lui Onisimov. Matvei Appolonovici începu să se preumble încoace și încolo prin încăpere. Krivoșein se uită la ceas: Era cinci și ceva. Se încruntă, regretând timpul irosit fără nici un rost.

— Deci, asta-i tot, Matvei Appolonovici, alibiul meu e dovedit. Vă rog să-mi restituiți actele. Cred că e timpul să ne despărțim.

— Nu, aveți răbdare! Onisimov măsura camera în lung și în lat, furios și dezorientat.

Matvei Appolonovici, după cum s-a mai amintit, era un anchetator cu experiență. Își dădea seama că toate întâmplările acestei blestemate afaceri s-au întors împotriva lui. Krivoșein trăiește; prin urmare, moartea lui Krivoșein, constatată și consemnată în procesul-verbal, e o greșeală. El n-a stabilit identitatea celui ce a murit sau a fost ucis în laborator, după cum n-a stabilit nici cauza morții sau modul în care a fost ucis, și n-are nici măcar o vagă idee despre felul în care ar trebui să abordeze această problemă în continuare… Nu cunoaște motivele crimei, ipotezele pe care le-a făurit se duc dracului una după alta, cadavrul nu există! Toate par să demonstreze că, de fapt, ancheta căpitanului Onisimov a fost condusă foarte prost. Matvei Appolonovici încercă să-și adune gândurile. „Academicianul Azarov a identificat cadavrul lui Krivoșein. Profesorul Androsiașvili l-a identificat pe Krivoșein cel viu și a confirmat valabilitatea alibiului acestuia. Înseamnă că, ori unul, ori celălalt, a făcut o depoziție mincinoasă. Cine anume nu e clar. Prin urmare, trebuie interogați amândoi. „Dar… să chem la interogatoriul asemenea oameni, își spuse el, să-i suspectez, ca pe urmă să se constate din nou că am nimerit-o prost! După una ca asta nu mai scap cu fața curată…”

Într-un cuvânt, în clipa aceea Matvei Appolonovici înțelegea clar un singur lucru, că nu trebuie, în nici un caz, să-l scape din mâini pe Krivoșein.

— Nu, aveți răbdare! N-o să aveți prilejul, cetățene Krivoșein, să vă înapoiați la afacerile dumneavoastră tenebroase! Vă închipuiți că, dacă… l-ați machiat pe răposat, apoi ați suprimat cadavrul, n-a mai rămas nici o dovadă? Noi o să mai verificăm cine este acest Androsiașvili și din ce motive vrea să vă scoată basma curată! Probele împotriva dumneavoastră continuă să stea în picioare: amprentele digitale, contactul cu cel fugit, încercarea de a-i remite bani…

Krivoșein, stăpânindu-și enervarea, își scărpină bărbia.

— De fapt, nu prea înțeleg pentru ce mă acuzați: pentru faptul că am fost ucis sau pentru că eu sunt ucigașul?

— O să vă lămurim, cetățene! spuse Onisimov, pierzându-și ultimele rămășițe de stăpânire de sine. O să ne lămurim! În orice caz, nu se poate ca dumneavoastră să nu fi jucat nici un rol în această afacere… Nu se poate!

— Ah, nu se poate? Krivoșein păși către anchetator în timp ce sângele i se urcă în obraji. Vă închipuiți că dacă lucrați la miliție știți ce se poate și ce nu se poate?!

Și deodată chipul lui începu să se transforme cu repeziciune: nasul ieși în afară, deveni mai gros, căpătă o nuanță violacee și se coroie, ochii se măriră și din verzi se făcură negri, părul de deasupra frunții se retrase formând o chelie, și încărunți — deasupra buzei superioare apăru o mustăcioară căruntă, maxilarul se scurtă… Într-un singur minut,