în fața anchetatorului zguduit apăru fizionomia de gruzin a profesorului Androsiașvili — cu albul ochilor străbătut de vinișoare sângerii, cu nasul puternic, cu nări fremătând de mânie și obrajii cenușii din cauza bărbii nerase.

— Ce crezi, bre, că dacă lucrezi la miliție știi ce se poate și ce nu se poate întâmpla?!

— Încetați!

Onisimov se retrase spre perete.

— Nu se poate? continuă indignat Krivoșein. Am să vă arăt eu ce „nu se poate!”

Își încheie fraza cu o voce melodioasă de femeie, în timp ce fața sa începu să capete cu iuțeală trăsăturile Elenei Ivanovna Kolomieț: năsucul se făcu drăguț și deveni cârn, obrajii se rotunjiră și se îmbujorară, sprâncenele întunecate se arcuiră fin, ochii căpătară o strălucire cenușie…[1]

„Of, dacă intră cineva acum”… îi fulgeră lui Onisimov prin creierul său înfierbântat, și se repezi să încuie ușa.

— Ei, ei! Lăsați chestiile astea! Krivoșein își reluase vechea sa înfățișare, se postă în mijlocul camerei în poziția unui boxer în gardă.

— Păi nu… să vedeți… eu… m-ați înțeles greșit… bâiguia Matvei Appolonovici zăpăcit, retrăgându-se spre masa de lucru. De ce faceți asta?

— Uff… Nu cumva să sunați! Krivoșein, suflând greu, se așeză pe scaun; fața îi lucea de transpirație. Pentru că aș putea să mă transform și în Matvei Appolonovici Onisimov. Vreți?

Nervii lui Onisimov cedară definitiv. Deschise repede sertarul.

— Nu trebuie… Liniștiți-vă… Încetați… Nu trebuie! Poftiți, luați-vă actele!

— Așa e mult mai bine! Krivoșein își luă actele și își ridică sacoșa de jos. Doar v-am explicat cu toată bunăvoința că nu trebuie să vă băgați în această afacere. Dar nu m-ați crezut. Sper că de data asta v-am convins. Vă salut… Maior Pronin1.

Krivoșein plecă. Matvei Appolonovici rămase într-o stare de prostrație, apoi deveni atent la o bătaie sacadată care se auzea în încăpere. După un timp înțelese că-i clănțăneau dinții. Și mâinile îi tremurau. „Ce-o fi cu mine?” Apucă receptorul telefonului, apoi îl trânti la loc, se lăsă pe scaun și, sleit de puteri, își lipi capul de suprafața răcoroasă a biroului. „La naiba cu așa o muncă”…

Ușa se deschise larg, iar în prag apăru expertul în medicină legală, Zubato, care ținea în mâini o cutie de placaj.

— Ascultă, Matvei, dar ăsta este, într-adevăr, cel mai senzațional caz de criminalistică al secolului. Te felicit! strigă el. Uf, drace, asta zic și eu treabă! Puse cu zgomot lădița pe masă, o deschise și începu să arunce vată pe jos. Mi-a fost adus chiar acum de la atelierul de sculptură… Ia te uită!

Matvei Appolonovici ridică privirea. În fața lui se afla capul lui Krivoșein, executat din plastilină, cu fruntea teșită, un nas gros și cârn, pomeții ieșiți…

Capitolul 5

„Oare, într-adevăr, în cei o sută de ani care s-au scurs nu s-a putut face mai mult în domeniul biologiei și al medicinii? Ce poate fi mai important decât viața și sănătatea? Ce sens are dezvoltarea tuturor celorlalte științe, dacă nu sunt rezolvate problemele fundamentale ale menținerii vieții și sănătății? Nenorocirea e că eforturile savanților și inginerilor din ultimii o sută de ani au fost îndreptate mai ales spre soluționarea unor sarcini mai „rentabile „pentru ei și pentru stat, cum ar fi dezvoltarea mașinilor, mijloacelor de transport și comunicații, a energeticii și industriei de război…”

ACAD. A. I. BERG: Cibernetica, știința despre o conducere optimă.

„Fanfaron nenorocit! se blagoslovea Krivoșein. N-am găsit o altă aplicare descoperirii decât să sperii miliția… Doar și așa mi-ar fi dat drumul. Oricum, n-aș fi dispărut nicăieri”.

Mușchii feței și tot corpul îl dureau datorită efortului depus. Undeva înăuntru se potolea treptat mâncărimea dureroasă a glandelor. „Totuși, trei transformări, în câteva minute, constituie o suprasolicitare. M-am înfierbântat. Ei, dar n-o să mi se întâmple nimic. Tocmai ăsta e șpilul, că nu mi se poate întâmpla nimic”…

Deasupra clădirilor cerul se albăstrea repede. Cu un șuierat ușor se aprindeau firmele luminoase ale magazinelor, cafe-urilor și cinematografelor. Gândurile sale se întoarseră la treburile sale de la Moscova.

„Vano Alexandrovici s-a ținut tare. Nici măcar n-a întrebat pentru ce am fost reținut, ce fapte anume am săvârșit. M-a identificat, și cu asta basta! Dacă Krivoșein îmi ascunde afacerile sale, și-o fi spus, nici nu vreau să aud de ele! Bătrânul mândru s-a simțit jignit… Are și de ce… Pentru că, de fapt, din discuția cu el m-am luminat asupra scopului experiențelor. La drept vorbind, n-a fost o discuție, ci o dispută. Dar nu cu oricine se întâmplă să te contrazici și, în același timp, să te îmbogățești cu idei noi”.

…Vano Alexandrovici se preumbla în jurul lui, aruncându-i priviri ironice și așteptând. Oare cu ce revelație va uimi lumea biologul-diletant? Într-o seară de decembrie, Krivoșein l-a prins în cabinet și i-a spus tot ce gândea despre viață, în general, și despre om în special. A fost o seară plăcută. Au stat mult timp împreună, au fumat, au discutat, în timp ce afară vifornița dinaintea anului nou zvârlea pulberea de zăpadă în geamuri.

Orice mașină este construită într-un anume fel și face ceva, își expunea Krivoșein ideile. În mașina biologică denumită „om” se pot de asemenea evidenția aceste două laturi: una constructivă și cealaltă operativă. Cea operativă: organele de simț, creierul, nervii motori, unii mușchi sunt în mare măsură supuși omului. Ochii, urechile, aparatul vestibular, porțiunile tactile ale pielii, terminațiile nervoase ale limbii și nasului, nervii durerii și temperaturii recepționează excitațiile mediului extern, le transformă în impulsiuni electrice (exact ca dispozitivele de introducere a informației în mașina electronică de calcul), creierul și măduva spinării analizează și combină impulsurile după principiul „excitație-inhibiție” la fel ca celulele de impulsuri ale mașinilor), închid și deschid lanțurile nervoase, trimit comenzi mușchilor care îndeplinesc diferite acțiuni, (la fel ca mecanismele de execuție ale mașinilor).

Omul e stăpân pe partea operativă a organismului său. Chiar reflexele necondiționate — de exemplu cele ale durerii — el le poate suprima cu un efort de voință. În schimb, în partea constructivă, care se ocupă de procesul fundamental al vieții — metabolismul — totul e altfel. Plămânii inspiră aerul, inima pompează sângele