prin ungherele întunecate ale corpului, esofagul, contractându-se, împinge bolurile de hrană în stomac, pancreasul secretă hormoni și fermenți ca să descompună hrana în substanțe pe care intestinul le poate asimila, ficatul furnizează sângelui glucoză… Glanda tiroidă și cea paratiroidă produc substanțe de care depinde dacă omul va crește și va deveni mai inteligent sau va rămâne pitic și cretin, dacă scheletul său se va dezvolta sau nu. O părticică neînsemnată de la baza creierului, hipofiza, comandă cu ajutorul substanțelor sale întreaga bucătărie misterioasă a secreției interne, și totodată activitatea rinichilor, presiunea sângelui și încheierea cu bine a sarcinii… Și asupra acestei părți a organismului care îl construiește pe om — conformația lui, forma craniului, psihicul, sănătatea și forța — conștiința nu are nici o putere!

— Totul e chiar așa, zâmbi Androsiașvili. În partea pe care o numești operativă recunosc cu ușurință domeniul de acțiune al sistemului nervos „animal” sau „somatic”; iar în cea constructivă — domeniul nervilor vegetativi. Aceste denumiri au apărut în secolul al XVIII-lea; în latină, „animal” înseamnă „viețuitoare”, iar „vegetus” — „plantă”. Eu personal nu le consider potrivite. Poate că, la nivelul secolului XX, denumirile voastre inginerești se potrivesc mai bine. Dar, te rog, continuă.

— Mașina, chiar cea electronică, o construiește și o face omul. În curând de treaba aceasta se vor ocupa chiar mașinile. Principiul este clar, continuă Krivoșein. Dar omul de ce nu se poate construi pe el însuși? În definitiv, metabolismul este subordonat sistemului nervos central: din creier pornesc către glande, vase sanguine, intestine, aceiași nervi ca și spre mușchi și organele de simț. Și atunci omul de ce nu poate dirija aceste procese, așa cum face cu mișcarea degetelor? De ce participarea conștientă a omului la metabolism se manifestă doar prin satisfacerea poftei de mâncare, a setei și a unor funcții opuse? E caraghios: „homo sapiens”, regele naturii, culmea Evoluției, creatorul celei mai complicate tehnici, a unor opere de artă și gândire, în procesul vital fundamental se deosebește de vacă sau de vierme, hai să zicem, doar prin utilizarea furculiței și a lingurii pentru a se hrăni cu mâncare gătită.

— Dar de ce vreți să furnizați sângelui zahăr, fermenți și hormoni neapărat printr-o sforțare a propriei rațiuni și voințe? Androsiașvili își înălță sprâncenele stufoase. Spuneți-mi, vă rog, de ce e nevoie ca, în afara tuturor problemelor și grijilor catedrei, să-mi bat capul la fiecare oră cu probleme de genul: câtă adrenalină și insulină secretă glandele suprarenale și unde le trimit? Nervii vegetativi dirijează singuri metabolismul în acea „parte constructivă”, nu-l îngreunează pe om cu probleme, și asta-i foarte bine!

— E, oare, foarte bine, Vano Alexandrovici? Dar bolile?

— Bolile… Deci iată unde bați: bolile ca greșeli în munca sistemului dumitale constructiv. Sprâncenele profesorului se arcuiră. Greșelile, pe care noi încercăm să le îndreptăm cu ajutorul pilulelor, compreselor, vaccinurilor, intervențiilor operative. Și nu întotdeauna cu succes. Dar… Bolile sunt rezultatul unor influențe ale mediului la care organismul nu este adaptat.

— Și de ce nu este adaptat? Doar noi știm, în majoritatea cazurilor, ce este dăunător. Pe asta se bazează profilaxia bolilor, tehnica securității, protecția muncii. Observați însă ce pasive sunt toate aceste cuvinte: profilaxia, securitatea, protecția… Cum s-ar spune, să ne ferim de belea! Iar mediul ne furnizează mereu enigme noi: ba iradiațiile, ba arcul de sudură, ba izotopii…

— Bun! Profesorul ridică ambele brațe. Bănuiesc că ai în cap o idee tainică cu privire la acest subiect și abia aștepți ca interlocutorul dumitale să facă ochii mari și să întrebe timid: „Și-atunci?” E în regulă! Uită-te: eu fac ochii mari — profesorul își deschise larg ochii, făcând să sclipească albul lor plin de vinișoare sângerii — și pun această întrebare mult așteptată: și atunci de ce nu știu oamenii să-și dirijeze în mod conștient metabolismul?

— Pentru că au uitat cum se face acest lucru! i-o trânti Krivoșein dintr-o suflare.

— Vax! Profesorul se plesni cu satisfacție peste genunchi. Au știut, dar au uitat? Ca pe un număr de telefon? Interesant!

— Să ne amintim că în creierul omenesc există o cantitate uriașă de celule nervoase inactive. Nouăzeci și nouă de procente, iar la unii indivizi chiar nouăzeci și nouă și ceva. E de necrezut că ele există doar așa, ca o rezervă. Natura nu admite excese. Normal ar fi să presupunem că în aceste celule se păstra o cantitate uriașă de informații care în prezent s-a pierdut. Nu neapărat o informație verbală — în organismul nostru chiar și acum o astfel de informație este redusă, fiind prea grosolană și aproximativă — ci biologică, putând fi exprimată în imagini, sentimente, senzații…

— Stop, știu ce urmează! țipă Androsiașvili cucerit. Marțienii! Nu, mai bine să nu fie marțieni — pentru că, uite, acuși o să se ajungă și pe Marte, și s-ar putea verifica! — ci, să spunem locuitorii unei planete ce a existat odată între Marte și Jupiter și care s-a dezagregat în asteroizi. Acolo trăiau ființe cu organizare superioară. Ele aveau un mediu artificial variat și știau să-și dirijeze organismul pentru a se adapta la acest mediu. Și acești locuitori, presimțind că planeta lor natală se va dezagrega dintr-o clipă într-alta, s-au mutat pe Pământ…

— E posibil ca lucrurile să se fi petrecut și așa, aprobă Krivoșein imperturbabil. În orice caz, trebuie să presupunem că omul a avut strămoși cu organizare superioară, indiferent de unde au provenit aceștia. Și ei s-au sălbăticit, nimerind într-un mediu primitiv și sălbatic, cu condiții de viață grele, în era cainozoică. Arșița, jungla, mlaștinile, fiarele sălbatice — și nici un fel de confort. Viața s-a simplificat, reducându-se la lupta pentru existență, și toată subtilitatea nervoasă s-a dovedit a fi inutilă. Și-așa am pierdut, de-a lungul multor generații, totul: de la scriere până la priceperea de a ne dirija metabolismul… Credeți-mă, Vano Alexandrovici, dacă izolăm azi un orășean în junglă, cu el se va întâmpla același lucru!

— Impresionant! Androsiașvili plescăi satisfăcut din buze. Și celulele în plus din creier au rămas în organism la fel ca apendicele sau părul de la subsuori? Acum înțeleg de ce bunul meu prieten, profesorul Valerno, denumește fantasticul „desfrâu intelectual”.