fatale nu apar, adică nu se săvîrșesc pe neașteptate, au un preludiu, dar cine e atent la el? Întocmai ca într-o piesă genială, preludiul nu ne face să ghicim deznodămîntul, ci îl luminează doar ulterior. Capitolul XI

În mod bizar, de Căprioara nu se îndrăgostise pînă atunci nimeni. În acest punct uneori fetele frumoase au aceeași soartă cu cele urîte. Frumusețea poate intimida, o fată prea frumoasă poate fi ocolită, ca și una prea urîtă. Desigur, e vorba de un anumit gen de frumusețe și de un anumit gen de urîțenie și anume de acel gen în care sufletul care o poartă e neclintit, amorf… Încolo, un suflet care se mișcă imprevizibil, indiferent cu ce mască l-a dăruit natura, ne poate face să asistăm la drame sau fericiri incredibile, dar firești în ordinea pasiunilor umane. Cele nefirești aparțin sufletelor amorfe, neclintite. Este exact ceea ce a pățit Căprioara. Înșelîndu-se asupra ei, un medicinist strălucit (student care își asista deja profesorul la operații) se îndrăgosti de ea luînd-o drept ceea ce nu era și trăiră împreună la țară în timpul vacanței. Asta în timp ce Căprioara răspunsese da cererii mele în căsătorie și fără să-mi scrie și să-mi spună că acel da devenise nu. Cînd se petrecuseră toate acestea? Desigur în perioada cînd eu îmi luam licența și ea cădea, timpul mort care poate fi descoperit totdeauna cînd se produc trădările. Există un astfel de timp mort, neștiut și nebănuit de cel trădat, cînd sentimentele alunecă și nu sînt mărturisite celui care va fi lovit. Ar fi trebuit să rețin acest adevăr, dar încă o dată piesa care se joacă tocmai de aceea place, fiindcă eroul nu reține legea în spiralele căreia destinul său se înscrie. Nu pentru el e această lege, cum nu e nici moartea care îl lovește pe semenul al cărui dric îl întîlnește pe stradă. Așadar Căprioara nu mă iubea, deși mă abordase. Dar nici nu-mi spusese că nu mă mai iubește. Neglijență totală, nepăsare oarbă… În timp ce eu mă pregăteam s-o primesc în casa părinților mei, mîndru dinainte că mă căsătoream cu o fată atît de frumoasă, ea, lovită ca o găină de dragostea strălucitului medicinist, mă uitase absolut, ca și cînd nici n-aș fi existat, un zero, deși știa că zero nu eram; dar iubirea înstrăinează cumplit, ne aruncă parcă într-o altă planetă și facem ochi uluiți cînd dăm de cineva cu care ne-am culcat în pat, de a cărui gură am lipit-o pe-a noastră.

Cu astfel de ochi uluiți mă întîmpină Căprioara în toamnă cînd o căutai la facultate și ne întîlnirăm. Nici măcar nu-mi dădu explicații despre schimbarea ei, în trei minute totul se consumă fără cuvinte, fiindcă nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o înstrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urîțenie a chipului pe care o observi stupefiat (și era curios cum vedeam pentru întîia oară că această fată era de fapt urîtă, fără să-mi dau seama de ce, fiindcă era aceeași), sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, nu te înșeli, asta e, altceva nu va fi, chiar dacă altădată a fost ceva. Ei bine, acum nu mai e, și orice explicații ar fi lipsite de sens. Ne aflam chiar la intrarea Universității, pe trotuarul larg, pereche tăcută pe lîngă care foiau veseli și nepăsători, într-un du-te-vino neîncetat, studenții și studentele. Atunci am văzut norii pe cer și mi-am ridicat fruntea. „Da, mi-am spus senin, nu mă mai iubește, foarte bine.” Și n-am mai observat cine s-a îndepărtat cel dintîi, eu sau ea. Cred că amîndoi în aceeași clipă.

Dacă am rămîne la această seninătate care ne atinge ca o aripă dulce sufletul! E cel dintîi adevăr, cel adînc, care nu doare. Dacă am trăi, dacă ne-am ghida viața după el! Dar nu facem așa, fiindcă apare curiozitatea, așa-zisa luciditate care ne îndeamnă să aflăm de ce… „Cîtă luciditate, atîta suferință!” Da, așa e! Dar cine dracu te pune? De ce nu ne mai iubește? Ce stupid, cînd totul ar fi atît de simplu dacă am păstra în noi revelația acelor clipe sublime, acea seninătate izbăvitoare. Trebuie să spun că iubeam frumusețea acestei fete, atît, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf și nici corpul și cu atît mai puțin mintea, și mi-ar fi fost de-ajuns pentru toată viața, cu condiția, ei da, ca ea să accepte să fie iubită. Nimic mai mult. Refuzul ei, după ce mă lăsase să cred că ar accepta, începu după cîteva zile să mă chinuie. Ispita lucidității care te îndeamnă să afli de ce nu te mai iubește cineva constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi. Poate, îți spui, ai făcut vreo greșeală care se poate repara. Poate la mijloc e o neînțelegere. Poate că iubește pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie băut, îl bei, te încovoi de durere, pe urmă te redresezi.

Astfel aflai de istoria cu medicinistul, un băiat admirabil, pe care îl căutai la spital și băurăm împreună un coniac la un bar. Auzise și el de mine, încît conversația care urmă ne apropie repede. Îmi semăna, numai că purta altă mască, de invidiat: îi licărea de pe acum în priviri cinismul chirurgilor, o brutalitate jovială în vocabular, o franchețe de măcelar, dar, cum am spus, pe un altfel de chip decît al meu, deschis, sincer și vesel fără crispări. Încît cînd spunea de pildă: astăzi l-am asistat pe profesor la deschiderea dovleacului unuia, cuvîntul dovleac, care însemna un cap uman, îți stîrnea rîsul și după mărturisirea lui îl înveselea și pe pacient cînd era anunțat în acest fel de ceea ce avea să i se întîmple a doua zi: „mîine îți deschidem dovleacul, pregătește-te!” În timp ce eu credeam că lucrurile se petreceau însoțite de infinite precauții și delicatețuri. Îi spusei medicinistului