mi-ai vorbit și care e turnătoarea acestui șef de cadre…” Tata se uită în pămînt, reflectînd. „Nu te băga în chestia asta, zise, tu nu știi nimic, lasă-l pe Bularca să se descurce…” „Bine, mai zisei, mă duc chiar mîine, dar cum o să pot să intru în uzină și să ajung la el?” „Ți-aranjez eu cu paza, nu e o chestie…”

Și tata se ridică și plecă. Mă apucă pofta să-mi pun cărțile în ordine, deși nu aveam rafturi, și să-mi improvizez și un mic birou și un scaun la fereastră: aveam chef de lucru. Pe urmă plecai pe la bunicul să-mi iau caietele din subsol… Le recitii apoi febril pînă noaptea tîrziu, în micul meu pat din adolescență, mutat de mama din dormitorul lor unde rămăsese tot timpul după plecarea mea de acasă în așa-zisul salon și adormii cu gîndul dacă n-ar fi mai bine să le pun pe foc, după ce aș fi copiat din ele ceea ce nu se putea memora și aș fi eliminat tot ceea ce putea constitui pentru mine o acuzație… Nu mă simțeam bine cu ele în casă și nu aveam sentimentul net că reprezentau o valoare în sine, ca să-mi pară rău că trebuia să le distrug…

Capitolul IV

Bularca mă primi de îndată și, spre surpriza mea, nu mă expedie, mă ținu la el în birou aproape un ceas. Întîi se scuză că are o cumplită durere de cap și înghiți trei pastile dintr-o dată, așa de supărat era pe acest rău care se vedea că îl vizita din cînd în cînd și că organismul lui robust nu-l scăpa de el. „Medicul ce zice?” spusei. Făcu un gest, adică medicul nu conta. „Aveți ori sinuzită, ori spondiloză?”, reluai văzîndu-l că tăcea cu tîmplele în mîini, cu coatele pe birou. Negă din cap furios și copleșit. „Atunci aveți hipertensiune arterială. Așa-zisele migrene de care sufereau cucoanele pe vremuri au dispărut…” „Sau au trecut la noi”, zise el fixînd asupra mea o pereche de ochi mari, pe care durerea îi făcea frumoși, umani, aproape frățești. În rest, chipul lui părea brutal, dur, fără joc de expresie. Se ridică de pe scaun și începu să se plimbe rar, relaxat, cu mîinile în buzunare. Pasul îi era ușor, elastic. Se opri la fereastră, cu spatele la mine și se uită îndelung afară.

Soneria telefonului zbîrnîi. Nu se clinti însă de la geam și atunci intră secretara. „Vă caută ministerul!” îi spuse. „Cine?” mormăi el. „Tovarășul ministru!” „Care? zise mohorît, că ăia pe-acolo toți își spun miniștri. El e director-general și subalternii îi spun ministru.” „Chiar tovarășul ministru Nasture!” zise secretara. „Spune-i că sînt în uzină, cînd mă întorc îl caut eu.”

Secretara ieși, iar Bularca reveni în spatele biroului și formă un număr. „Vasile, zise, uite, ministerul iar se interesează dacă s-a remediat istoria cu rulmenții ăia nenorociți.” „Ce să facem noi, tovarășe director-general, se auzi o voce puternică în receptorul pe care Bularca îl îndepărtă de ureche. Cum îi primim, așa îi montăm… moldovence de la țară, fete de optsprezece ani… lepădat fustele lor mari și încrețite… și… să… ele, rulmenți…” „Ai fost tu acolo?” „Bineînțeles!” „Și ce zic?” „Că de la ei pleacă buni… aparate de control mai fine, de import, dar ministerul… Cică la anul!…” „Bine, Vasile, mai du-te o dată și spune-le că nu toți rulmenții crapă, așa că nu sînt de vină aparatele de control, fiindcă ori sînt bune, ori nu sînt bune. Nu ne interesează pe noi fustele încrețite ale moldovencelor, n-au ce face tractoriștii cu fetele astea cînd le rămîn tractoarele împotmolite prin noroaie…” „Chiar acum mă duc…” „Au rebuturi mari, mi se adresă apoi Bularca și, în loc să tragă consecințele care se impun, dau drumul produsului pe piață. La mine acasă mi s-a stricat odată flotorul de la baie, vechi de douăzeci de ani. Am luat unul nou: avea orificiul neperforat. Am luat altul. Intra apă în el. Am mai luat vreo trei, pînă să găsesc unul bun. Și directorul acelei fabrici și inginerul-șef și toată lumea încasează prime pentru depășiri de plan, felicitări în presă, promovări, în loc să li se returneze toată marfa și să fie puși s-o plătească… Pe capitalist toate astea îl costă, dă dracului faliment și intră la pușcărie sau își trage un glonț în cap…”

Înțelesei din aceste confidențe că acest om mă va angaja, fiindcă nu ții pe cineva să asiste la durerea ta de cap și la preocupările tale de director al unei mari uzine, ca pe urmă să-l lași să plece așa cum a venit. „Uite, Petrini, îmi spuse el apoi după ce își aprinse o țigară și îmi oferi și mie una (și nu mă supăra că mă tutuia, o făcea cu aceeași naturalețe cu care vorbise pesemne și cu tata), în cazul tău o să procedăm în felul următor: te angajăm bibliotecar, asta e sigur. Dar! E un dar aici peste care o să trecem nu prea greu. Nu te angajez direct, ca să evit o anumită complicație, ci te promovez după ce o să faci o foarte bună impresie în uzină. Dar ca să te pot promova, va trebui mai întîi să lucrezi într-o secție, să zicem ca dispecer sau la un strung, unde preferi, e la fel de ușor pentru tine să te califici rapid și să te faci remarcat. Cum, o să vezi singur și pe urmă nimeni n-o să se mai mire că ai ajuns bibliotecar. Eu ți-aș da un sfat, continuă el cu o admirabilă căldură umană care făcu să urce în mine pentru el un puternic val de simpatie, și anume sfatul meu e să te angajezi strungar. Face o mai bună impresie, poți mai ușor să-ți arăți calitățile și să fii simpatizat și să ai prieteni și pe deasupra foarte curînd o să cîștigi și ceva mai mulți bani! În plus, și cred că asta e și mai important pentru viitorul tău decît postul de bibliotecar, una e să