o promisiune. Nu-mi iese din cap… O să te întreb, fiindcă, știi, ça commence à me taper sur le système[1].” „Ce idee?!” „O să afli, dacă n-o să descopăr și singură… Bine, acuma hai să ne culcăm, mîine îți dau eu un telefon.” Îmi ură noapte bună și închise, ca și cînd ar fi vrut să evite întrebarea mea care plutea în aer: Cînd se va întoarce?

Dar nu mai putui lucra, vraja singurătății mele se împrăștiase. Avui net sentimentul că ratasem o pagină inspirată, pe care niciodată n-o voi mai scrie… Voi scrie altele, dar niciodată, poate, una atît de… În schimb căpătam certitudinea amețitoare că Suzy mă iubea foarte tare și simțeam că nimic nu mai avea importanță în afara acestui lucru. Și întrebarea dacă se va mai întoarce sau nu să trăim împreună mi se păru mică: la mine sau nu, în alt oraș sau în lună, toate acestea mi se păreau acum neînsemnate.

[1] asta începe să mă calce pe nervi (fr.) (n. r.)

Capitolul II

A doua zi mă vizită Tasia, dar fără Silvia, și îmi povesti o istorie incredibilă. „Ai crezut ieri că vorbesc în vînt”, începu ea, într-adevăr cu același ton de ieri, care mă enervă din capul locului, amintindu-mi cum mă învinuise pe mine de distrugerea acestei familii, că adică eu aș fi fost cel care a fugit, și nu Matilda. „Bineînțeles că vorbești în vînt, cînd știi bine cum s-au petrecut lucrurile și oricum nu înțeleg ce rost mai are acum să dezgropăm morții.” „Cum adică, nu te interesează ce se petrece cu fetița ta, o consideri moartă?” „Nu-mi place să mă răstălmăcești, zisei, vorbești în vînt, vorbești aiurea… Ce e cu fetița, treci la subiect!”

Dar ea nu consideră că aveam dreptul să n-o ascult. „Tu ești vinovat”, zise. Mă hotărîi să nu-i mai răspund, adică s-o aprob. „Bine, zisei relaxîndu-mă în fotoliu, sînt, și pe urmă?” „Nu trebuia s-o lași să divorțeze, trebuia să te opui!” „Da, așa ar fi trebuit…” „Era un copil la mijloc, nu te-ai gîndit ce-o să se întîmple cu Silvia dacă voi vă despărțiți? Alergați, dracului, toți, după fericire și călcați în picioare sufletele copiilor, care n-au nici o vină că voi nu vă înțelegeți. Cine vă dă dreptul? După fericire alergi pînă te căsătorești și faci copii. Pe urmă ești sau nu fericit, așa mori, fiindcă ce e mai de preț pe lume decît un copil? Ce, că suferi? N-ai decît! Asta ți-e soarta! Nu toată lumea poate să fie fericită. Duci jugul, și după ce se face copilul mare, n-ai decît să începi să alergi iar cu limba scoasă după ceea ce crezi tu că e fericire. Dar nici atunci nu te desparți, fiindcă oricît ar fi de mari copiii, spectacolul ăsta tot trist rămîne. Căsătoria e de la Dumnezeu, n-ai știut asta dinainte?!” „Am știut, mormăii, dar n-a știut-o și Grivei.” „Care Grivei? Îți vine să rîzi.” „Nu rîd deloc, am învățat încă din școala primară că un adevăr considerat evident pentru toată lumea nu e evident și pentru cineva din altă planetă. Noi zicem de un cîine care latră că nu te mușcă niciodată, dar zicala asta umană nu e sigur că o știu chiar toți cîinii.” „Vrei să spui că e vinovată Matilda că e din altă planetă! Tu nu ești vinovat!”, reflectă ea cu o bucurie sarcastică și anticipată, ghicindu-mi răspunsul. „Ba da, zisei, sînt vinovat că n-am putut să fiu omul care să-i placă ei.” „Atunci de ce dracului v-ați mai luat?” „Ce să-ți spun, Tasia, murmurai cu blîndețe, să-ți spun ceva simplu ca să terminăm cu învinuirile. Mie mi-a plăcut Matilda, dar după căsătorie ei nu i-a mai plăcut de mine. Acuma nici cu forța nu poți să ții să trăiască între patru ziduri doi oameni care, vorba țăranilor, unul trage hăis și altul trage cea. E frumos să crezi că o căsătorie vine de la Dumnezeu și că și jugul vine tot de la el și trebuie să-l înduri, dar cum ți-am spus, măcar în acest punct cei doi ar trebui să gîndească la fel, nu unul să dea bir cu fugiții și celălalt să încerce să-l oprească, umilindu-se zadarnic…” „Daaa, făcu Tasia, cum să vă umiliți voi, bărbații… Vă cade coroana.” „Da, zisei, și coroana asta vine tot de la Dumnezeu! Fără ea nici o femeie n-ar mai da pe noi nici cinci bani găuriți, cum spunea mama. Și totuși eu am lăsat să-mi pice coroana, tocmai pentru că m-am gîndit la soarta Silviei. N-a folosit la nimic…” „Ei, dacă e așa și zici că nu ții la această coroană, du-te la Matilda, vorbește cu ea, îndeamn-o să divorțeze și întorceți-vă acasă.”

Mă ridicai alene din fotoliu, liniștit ca un lac încremenit, și ieșii să-i cer domnului Cucu o sticlă de vin, dacă mai avea. „Cum să nu, cu plăcere, zise el vag încîntat că nu-i purtam pică pentru stupidele lui farse. Și două dacă doriți. Mai avem, ne-au rămas…” „Ce s-a întîmplat, Tasia, povestește, zisei apoi în odaie, turnînd în pahare. La mulți ani! E o părere a ta, sau vorbești ca o ambasadoare a Matildei?” „Nu e vorba de nici o ambasadoare, e vorba de Silvia”, zise Tasia fără să se atingă de pahar. „Ce e cu Silvia?” „Le mănîncă sufletul, și ei și lui Mircea.” „Adică!” „Adică! adică! Nu pricepi? Că nu vorbesc turcește. Nu se mai pot înțelege cu ea, stă tot timpul strîmb, Matilda îi spune să se culce, ea nu se culcă, îi spune să-și facă lecțiile, nu și le face, e chemată la masă, la masă sparge, cică din greșeală, ba un pahar, ba o farfurie, ba o ceașcă de ceai, iar Matildei îi e frică s-o mai pedepsească, e și mai rea după ce o pedepsește. I se face ordine în odaie, peste o oră umple odaia cu