ei, numele – FRÄULEIN HELENE BODENKAMP, data nașterii – 2 februarie 1921, și dedesubt un număr cu foarte multe cifre. Acesta era contul ei personal! Acum se simțea și ea aproape matură. Banii de buzunar îi va primi pe viitor prin transfer, așa cum se dau salariile!

Între timp, toate magazinele primiseră aparatele necesare plăților cu aceste carduri la care se putea verifica oricând soldul contului. Helene se și duse pe 1 iulie, într-o sâmbătă, la o brutărie, și cumpără un melc, ca să verifice cum funcționa sistemul nou. Melcul costa cinci pfenigi și ea trebui doar să bage cardul în fanta aparatului de citire, să tasteze codul secret și să apese pe Confirmare pentru a efectua plata! Într-adevăr era foarte practic. Și ceilalți cumpărători erau de aceeași părere, doar o femeie bătrână și gârbovită nu prea se descurca. Tastă greșit codul secret, a treia oară cardul se blocă și soția brutarului trebui să sune la bancă, pentru ca bătrâna să își recapete cardul.

— Asta-i o tâmpenie, se revoltă bătrâna. Și dacă vrei să dai ceva unui cerșetor, cum procedezi? Are și el o mașinărie de-asta la el?

— În noua Germanie, interveni un bărbat de la coadă, nu vor exista cerșetori.

Iar o femeie îi șopti însoțitoarei ei:

— Ca și cum i-ar fi dat vreodată ceva unui cerșetor!

Părinții Helenei se gândiră să procure pentru fiecare unul dintre acele telefoane mobile care se tot ieftiniseră. Se spunea că în viitor așa-numitele „telefoane populare” vor fi accesibile oricui. Cu un asemenea telefon puteai să faci și plăți, chiar mai simplu decât cu cardul, și tatăl Helenei spuse odată:

— Este practic. Între timp am ajuns să mă întreb cum de m-am descurcat fără el.

Acum tatăl avea mai mult de lucru decât înainte, deoarece o lege nouă dispusese ca medicii evrei să poată trata doar evrei și pentru că în Weimar existau mulți medici evrei, ceilalți medici erau tot mai ocupați. În plus, din același motiv tatăl Helenei fusese promovat la clinică: șeful lui, doctorul Landau, era evreu, și clinica îl concediase. La fel și pe doctorul Freudenberger, medicul-șef.

Într-o zi Veronika i se adresă Helenei:

— Tu nu o să te poți căsători.

— Ce? întrebă Helene blocată nu atât de afirmație, cât de faptul că vecina ei de bancă nu vorbea de obicei cu ea. De ce?

— Pentru că nu ești destul de frumoasă.

Helene resimți vorbele ca pe un cuțit în spate, dar nu lăsă să se vadă și ripostă:

— Acesta nu este singurul lucru care contează.

— Ba da, i-o tăie scurt Veronika. Tata mi-a spus că în curând va fi război. Altfel nu se poate. Noi avem nevoie de spațiu vital. Și în război au să moară mulți bărbați, după care au să existe mai multe femei decât bărbați. Deci bărbații vor avea de unde să aleagă. Și dacă bărbații aleg, ei le vor lua pe femeile frumoase.

•••

Apoi s-a întâmplat ceva cu unchiul Siegmund.

Era o zi splendidă de vară de la începutul lunii august. Peisajul era copleșit de arșiță, cerul era de un albastru pur și Helene hotărâse ca după prânz să meargă la ștrand. Nu mai fusese de când se afișase la casele de bilete că „evreii nu au acces”, ceea ce îi dăduse fiori. Dar astfel de anunțuri erau tot mai dese, la cinematografe, pe băncile din parcuri, în prăvălii. Va trebui să se acomodeze cu ele.

Tocmai luau masa de prânz, piept de vită cu sos de hrean, cartofi fierți și sfeclă roșie, când sună telefonul mamei.

Tatăl, care în mod excepțional plecase de la clinică, pentru că era prea cald pentru a opera, ridică privirea nemulțumit.

— Cine sună la ora asta?

— Lăsați-l să sune, zise Armin. Dacă este important, va reveni.

Făcea pe indiferentul, dar Helene știa că nu își dorea nimic mai mult decât un telefon propriu.

Mama se ridică totuși și se duse pe hol, unde telefonul era așezat în încărcător.

— Siegmund? Ce? se auzi. Urmă apoi o pauză. Cu telefonul la ureche mama apăru în ușa sufrageriei exclamând: Nu este posibil!

Nimeni nu mai mânca. Helene, Armin și tatăl rămăseseră cu tacâmul în mână și urmăreau chipul mamei care se întuneca.

— Ce s-a întâmplat? întrebă în cele din urmă tatăl uimit.

Mama luă telefonul de la ureche și spuse:

— Siegmund a fost acuzat de incitare la ură.

— Incitare la ură? repetă tatăl. Ce incitare la ură?

— Niște afirmații critice la adresa Führerului făcute de el pe Forumul german. El zice că afirmațiile sunt vechi de câțiva ani. Nu înțeleg.

Mama clătină din cap.

Tatăl lăsă pe masă cuțitul și furculița și oftă.

— Ce nu este de înțeles? Tot ce este scris pe forum rămâne acolo. Este memorat undeva. Iar acum este folosit împotriva lui.

— Avocatul tău ce zice despre asta? întrebă mama la telefon.

De fiecare dată când era emoționată, vorbea la telefon mai tare, ca și cum ar fi vrut să ajute tehnica să învingă distanța. Ascultă.

— Ah, da. Înțeleg. Evident, vino când vrei… La ora cinci este în regulă. Nu știu dacă până atunci se întoarce și Johann, dar eu sunt aici în orice caz.

— Și eu! strigă tatăl. În după-amiaza asta pot pleca mai devreme.

— Deci și Johann este acasă. Pe curând. Ea încheie discuția telefonică, apoi adăugă: Avocatul lui este evreu și nu mai are drept de practică.

— Dr. Wagner? se miră tatăl. Dar acesta nu este un nume evreiesc.

— Siegmund zice că mama lui este evreică. Asta este suficient, el este pe jumătate evreu. Mama lăsă jos telefonul și continuă: În orice caz, Siegmund vine la ora cinci.

Tatăl se încruntă:

— Pe jumătate evreu? Nu știu. Nu este exagerat?

— Poate că îl poți convinge pe dr. Kröger să preia cazul lui Siegmund?

Helene știa că dr. Kröger era avocatul familiei.

— Da, o să văd. Îl sun după masă. Tatăl apucă iarăși cuțitul și furculița. Acum să mâncăm. La ora două trebuie să fiu iarăși la clinică.

Suna oarecum liniștitor. Helene se duse totuși să înoate, pentru că era înăbușitor de cald.