Pentru un istoric, trăsătura cea mai frapantă – şi cea mai neliniştitoare – a acestei perioade este prezenţa urii, atotstăpânitoare şi intensă: ura cu motivaţie ideologică, etnică sau socială. Radicalii urau establishment-ul. Ţăranii îi urau pe aceia dintre vecinii lor care se retrăseseră din comune. Ucrainenii îi urau pe evrei, musulmanii pe armeni, nomazii kazahi îi urau şi voiau să-i izgonească pe ruşii care se instalaseră printre ei în vremea lui Stolîpin. Ceea ce împiedica această ură să se dezlănţuie era prezenţa forţelor de ordine – armata, jandarmeria, poliţia –, aflate la rândul lor sub asaltul stângii. Din cauză că nu apăruseră instituţiile politice şi nu se produseseră evoluţiile susceptibile să conducă la o rezolvare paşnică a acestor contradicţii, exista riscul recurgerii din nou la violenţă şi la exterminarea fizică a celor care, cu sau fără voia lor, s-ar fi aflat în calea uneia sau alteia din taberele în conflict.

Era un lucru obişnuit în acele zile să auzi spunându-se că Rusia trăieşte deasupra unui „vulcan”. Poetul Alexandr Blok recurgea în 1908 la un alt gen de metaforă, vorbind de tic-tac-ul „bombei” ascunse în inima Rusiei. Unii au încercat să o ignore, alţii să fugă de ea, iar alţii chiar să o dezamorseze. Fără folos:

…fie că ne aducem aminte sau uităm, în fiecare din noi sălăşluieşte senzaţia de rău, de spaimă, presentimentul catastrofei, al exploziei… Nu ştim ce fel de întâmplări ne aşteaptă, dar în inimile noastre acul seismografului s-a mişcat deja.

Judecând după rezultatul războiului cu Japonia, o înfrângere urmată de revoluţie, conducătorii Rusiei ar fi dat dovadă de înţelepciune evitând participarea la primul război mondial: cauza directă a declanşării Revoluţiei din 1917 a fost prăbuşirea fragilelor structuri politice ale Rusiei sub loviturile unui război de uzură. S-ar putea desigur argumenta că din ce în ce mai slaba capacitate de a guverna a ţarului şi existenţa unei intelighenţii militante făceau ca revoluţia să fie inevitabilă, indiferent dacă războiul ar fi izbucnit sau nu. Chiar dacă acceptăm acest argument însă, o revoluţie în timp de pace, cu armata prezentă şi pregătită să pună capăt dezordinilor, ar fi fost mult mai puţin violentă, iar elementele moderate ar fi avut mai multe şanse să preia puterea.

Neutralitatea nu se număra totuşi printre opţiunile la îndemână, date fiind ambiţioasele planuri ale Germaniei wilhelmiene privitoare la Europa şi la Rusia. În urma înfrângerii Franţei în războiul din 1870–1871, germanii se aşteptau ca francezii să încerce, mai devreme sau mai târziu, să îşi ia revanşa. Se pregăteau de aceea pentru eventualitatea unui nou război, care, sperau ei, urma să se soldeze cu instaurarea unei hegemonii germane incontestabile pe continent. Anumiţi publicişti germani cu influenţă îi prevedeau Rusiei un statut de colonie economică, menită să furnizeze Germaniei mână de lucru şi materii prime ieftine. Pentru conducătorii ruşi devenise limpede că, dacă Germania ar fi reuşit să zdrobească pentru a doua oară Franţa, următoarea victimă ar fi fost Rusia. Ţarul Alexandru al III-lea scria în 1892 că era absolut necesar ca Rusia să încheie o înţelegere cu Franţa şi, „în eventualitatea unui război între Franţa şi Germania, să-i atace neîntârziat pe germani, pentru a nu le lăsa răgazul să înfrângă Franţa şi să se întoarcă apoi împotriva noastră”. Francezii, la rândul lor, îşi dădeau seama că nu pot învinge Germania de unii singuri şi că au nevoie de un aliat. În anii ’80, cele două ţări au început demersurile pentru încheierea unei alianţe; aceasta a fost oficializată în 1894, sub forma unui tratat de apărare mutuală, prin care părţile se angajau să vină una în ajutorul celeilalte în cazul unui atac al Germaniei sau al aliaţilor acesteia.

Confruntat cu perspectiva unui război pe două fronturi, statul major general al armatei germane a pus la punct o strategie complexă, cunoscută sub numele de Planul Schlieffen. În forma lui finală, acesta prevedea desfăşurarea de către Germania a nouă zecimi din forţele ei pe frontul francez, rămânând ca armata austro-ungară, sprijinită de câteva divizii germane, să-i ţină în şah pe ruşi, până când s-ar fi decis soarta bătăliei din Vest. Armata germană urma să-i zdrobească pe francezi în patruzeci de zile – înainte ca ruşii să se poată mobiliza complet – şi să-şi îndrepte apoi grosul forţelor spre est. Succesul Planului Schlieffen era condiţionat de viteza de acţiune şi mai ales de cea de mobilizare. El pornea de la postulatul că ruşii ar fi avut nevoie de 105 zile pentru a-şi aduce armata la capacitatea de luptă maximă, timp suficient pentru ca francezii să fie scoşi din calcul.

Statele majore generale ale Rusiei şi Franţei, aflate în linii mari la curent cu intenţiile germanilor, au pregătit o contra-strategie. Ruşii ar fi trebuit ca, la numai cincisprezece zile de la începerea mobilizării, să lovească fie trupele germane din Prusia Orientală, fie pe cele care controlau căile de acces spre Berlin. Se spera ca germanii, confruntaţi cu o ofensivă care le-ar fi ameninţat capitala, să îşi retragă trupele de pe frontul de vest într-un moment critic al operaţiunilor, ceea ce ar fi dus la prăbuşirea întregii strategii conţinute în Planul Schlieffen. Ruşii nu erau prea satisfăcuţi de propunerile franceze, convinşi că în lipsa germanilor, ocupaţi cu bătălia din Vest, ar fi putut spulbera mai slaba armată austro-ungară. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis: forţele ruse urmau să-i atace simultan pe germani şi austro-ungari. Decizia era una nefericită, fiindcă ruşii nu dispuneau de forţe suficiente pentru a lupta pe două fronturi.

În 1912 germanii au fost alarmaţi de anunţarea la Sankt Petersburg a unui plan de modernizare militară, care urma să fie pus în aplicare cu sprijinul financiar al Franţei şi al cărui obiectiv era scurtarea perioadei de mobilizare a armatei ruse la optsprezece zile. Odată adus la îndeplinire, planul ar fi făcut inutilă strategia Schlieffen. Această perspectivă i-a făcut pe unii din factorii de decizie germani să ia în considerare varianta unui război