Buster dădea din codiţă, venea în urma noastră, ai fi zis că-şi freacă lăbuţele încântat că iese afacerea, la poartă doamna Ojog mi-a spus: „Te-aş invita înăuntru să-ţi dau o ţigară bună, ştiu că eşti fumător pasionat, nu te mai preface, nu e cazul, poţi să ai încredere în mine, fiindcă te consider matur şi îţi sunt ca o soră, dar soţul meu e plecat în provincie şi ce-ar zice vecinii?”

  Eu am bâiguit nu mai ştiu ce şi, când am fugit din patul ei, nu ştiu cum am ajuns acasă, mă gândeam tot timpul că e prietenă cu mama, când venea pe la noi mă ascundeam, îmi era ruşine, până într-o bună zi când hop! mi-a trecut ruşinea de la sine, poate pentru că în ziua aceea mama a zis să joc şi eu, să-i ţin un pic locul până face cafelele că-mi dă şi bani pentru joc (dar la sfârşit să-i dau înapoi, să nu mă învăţ cu bani), jucau pe nimica toată, pentru distracţie; atunci m-am aşezat pe scaun, faţă în faţă cu doamna Ojog şi, pe când jucam, am făcut pipi pe sub masă pe fusta doamnei Ojog, îmi venea să mor de râs; când au priceput, doamna Ojog şi celelalte, despre ce era vorba, s-au supărat foc, mama zicea: „e nebun”, şi aşa mai departe, cred că se bucura în sinea ei…” „Vai”, a spus doamna Gerda, „eşti indecent…” „Eşti tu tâmpită”, i-am spus, „unde sunt indecent? lucrurile astea sunt prea complicate pentru oliţa ta, de aia ţi se par indecente, e aparenţa lor, aşa cum aparenţa lucrurilor aparente e să pară decente, stai să vezi; uite, să-ţi dau un exemplu, să-ţi spun o chestie care mi s-a întâmplat chiar ieri şi, dacă îţi merge mintea cât de cât, ai să pricepi de ce mi-am amintit de doamna Ojog şi de Buster al ei tocmai acum, după momentele sublime din noaptea de azi-noapte, aşa că ieri mergeam pe stradă proaspăt bărbierit, fără bandaj la mână şi cu ciorapi curaţi iar o fată s-a ţinut după mine vreun ceas, pe stradă.

  Eu nu mă ţin niciodată după fete, pe stradă. N-am obiceiul ăsta. Dar îmi făcea plăcere, mă gândeam la unul Turcu, un tapiţer de pe strada Vasile Lascăr care, al dracului, poartă lavalieră şi plete, ai putea jura că e cel puţin Novalis deşi are vreo patruzeci de ani şi e bondoc şi rotofei, dar asta n-are importanţă, se ţin fetele după el, îi cer autografe, îl cred, pohet, pe când eu umblu tuns scurt sau netuns deloc şi atunci nu-mi cere nimeni autografe, câteodată fac oftică pe Turcu aşa că ieri, când s-a ţinut fata aia după mine, m-am bucurat grozav, mă gândeam: „uite, domnule, dânsa a luat pesemne de câteva ori plasă cu Turcu şi s-a învăţat minte, acum ştie cine e pohet şi cine nu e, stai să vezi, mai mult ca sigur că e o admiratoare, că ştie pe dinafară măcar ultimul meu pohem încă nepublicat şi intitulat Ghetele lui Gheorghe Lazăr sau câteva versuri din alt pohem al meu, de asemenea nepublicat, cum ar fi pentru că femeia mea nu plouă sau lăcustele sunt cele mai Constantin, aşteptam să le recite şi să-mi spună: „mai zi ceva, dacă poţi!”, mă şi oprisem lângă un zid, cinstit vorbind era o consolare pentru fiinţa mea jupuită şi priveam aşa, în gol, mai mult din profil, când ea şi-a luat inima în dinţi şi mi-a întins stiloul plus o bucăţică de hârtie cerându-mi, pe englezeşte, un autograf.

  Atunci, mi-au intrat în funcţie disponibilităţile, o bănuială mi-a încolţit în minte, am izbit cu pumnul în zidul de care mă rezemasem, am izbit atât de tare încât mi-am rănit pumnul, şi am întrebat-o: „Pe ce chestie?”

  Ea s-a speriat puţin, pentru că îmi curgea sânge din pumn, şi m-a întrebat dacă nu eram eu unul Buster Crabbe, un actor de cinema care juca pe Tarzan şi semăna leit cu mine, mi-a spus; tocmai îi văzuse fotografia într-o revistă de specialitate în care citise că Buster Crabbe ăla s-ar afla la Bucureşti şi crezuse…

  Atunci i-am spus că Buster Crabbe ăla nu face doi bani pe lângă unul Buster Ojog pe care îl cunoscusem eu cu câţiva ani în urmă şi care poate semăna cu mine deşi dădea mereu din codiţă, sper să fi crăpat între timp, fiindcă, din fericire, viaţa e scurtă, dar îţi dai seama de starea mea sufletească, şi aşa mai departe, stai să vezi…”

  Dar doamna Gerda n-a mai stat să vadă şi a fugit în camera ei de unde, printre gemetele bătrânei mame suferinde, am auzit-o cum încuia uşa.

  11. Acum, când recapitulaţi, s-ar putea să vi se pară că vorbesc cam mult şi cam urât despre lucruri neesenţiale; de asemenea, s-ar putea să vă contrarieze dimensiunile căpătate de o doamnă Gerda sau de alţii ca ea, dimensiuni altminteri deloc neglijabile pentru existenţa mea; s-ar putea chiar să puneţi asta pe seama intenţiei mele de a înceţoşa ceea ce se petrecea dincolo, la celălalt capăt al coridorului, de exemplu, unde suprafaţa înceta să mai existe ca atare, mă rog, şi unde mă socoteam, de exemplu, buricul pământului, un buric esenţial şi nenorocit, n-am să insist.

  Aşa, s-ar putea obţine un personaj care nu eram eu şi un coridor pe care n-am rătăcit niciodată; oricum, ignorând delicateţea mea innee şi duhorile împrejmuitoare ale existenţei, s-ar putea să apară în locul meu un băiat cam grosolan, ceea ce îmi e perfect egal, pe când eu, în această friguroasă zi de octombrie în care scriu, voi părăsi pentru un timp odaia şi plicticosul ritual el evocărilor şi mă voi îndrepta, împins de o reală necesitate omenească, spre fundul curţii unde o pasăre proaspăt sosită din nordul pământului va zâmbi purităţii mele şi-mi va da noutăţi despre un tărâm fără sus şi jos.

  * Baza de cercetări ştiinţifice Widzel, din extremul nord al Suediei, a suferit un adevărat asediu din partea a circa