30 de urşi albi. Aceştia i-au ţinut sub strictă supraveghere pe cercetătorii care, la căderea serii, nu mai îndrăzneau să părăsească staţiunea. Se pare că animalele vroiau să-şi recapete vechile privilegii asupra acestei zone care constituie unul din teritoriile lor de predilecţie, silindu-i pe cercetători să plece în altă parte.

  12. Tot cam pe vremea coridorului a trebuit să locuiesc vreo zece zile în altă pădure, mi se dăduse un cal, îl adăpam cu o găleată de pânză de la izvorul din imediata apropiere, îl ţesălam, îl hrăneam dintr-un sac cu ovăz, mă culcam lângă el, noaptea era frig, de multe ori mă trezeam cu capul pe grămăjoara caldă de bălegar, mâncam din puţinele merinde pe care le aveam, toate acestea se petreceau pe un spaţiu de patru metri pătraţi, dincolo de care mă pândea moartea. Stăteam acolo pe stratul de frunze umede aşternut de-a lungul anilor, câteodată ploua, îmi puneam peste cap pătura împuţită scoasă de sub şa, într-o bună zi am început să scormonesc stratul de sub mine, să dau la o parte frunzele putrezite; cam de la vreo douăzeci de centimetri adâncime frunzele roase de vreme şi de umezeală au început să pară dantele, broderii şi filigrane, le ridicam cu două degete spre lumina gălbuie strecurată printre crengile arborilor şi le priveam minute în şir, mă răsplăteau pentru jalnica mea existenţă; în spaţiul acela de patru metri pătraţi la limita căruia mă pândea moartea se afla miracolul. Era de-a-juns să scobesc…

  13. Pe vremea coridorului se întâmpla uneori să vizitez şi câte un prieten, băteam la uşă, intram, dădeam ocol mesei şi plecam imediat sau rămâneam; dacă se întâmpla să rărnân, ce frumos conversam despre cumplitele blesteme care macină pohezia sau mai ştiu eu despre ce, în timp ce poezia continuă să se macine în blestemele ei orânduite la perfecţie de alţi monştri mult mai experimentaţi; alteori, dacă eram obosit, mă întindeam pe o canapea aflată acolo şi dormeam aşa până mă trezeau şoaptele prietenului care perora, de exemplu, tot despre mizeriile poheziei; atunci urlam de pe canapea: „Guraaa!” şi prietenul tăcea, avea impresia că îl terorizez.

  Fireşte, vizitam şi fete, n-am să insist, am să spun doar că la atelierul Măriei petreceam ore decente, în faţa ei monologăm despre orice, cât e de rău pe lume, despre dragoste şi despre libertate, îmi aminteam adeseori deviza ţesută pe vesta lui Marat: „Vivre libre ou mourir!”, în faţa ei îmi plăcea să vorbesc, eram politicos şi blând, nici n-o sărutam măcar, ea tăcea şi ofta, mai bine aş fi plâns, cred că m-ar fi mângâiat cu plăcere; avocata aceea plecase pentru totdeauna în Moldova, ca un erou am condus-o la gară, ne-am îmbrăţişat la despărţire, spunea: „să ai grijă de tine”, zâmbeam, multă vreme am avut inima îngheţată, multă vreme, curând o fată m-a invitat la ea, într-o vilă grozavă, părinţii nu erau acasă, când am sărutat-o s-a înroşit la faţă, i s-au uscat buzele, i s-au scorojit ca de febră atât de tare încât am fugit de acolo, şi aşa mai departe.

  Apoi, într-o altă seară, pe când traversam Grădina Icoanei în drum spre casă şi mă simţeam ud şi trist ca un câine aruncat în şanţ, l-am întâlnit pe unul din verii mei (el a murit mai apoi într-o explozie, nu i s-au mai găsit decât ghetele), în seara aceea de toamnă stătea pe o bancă, lângă iubita lui, încerca s-o convingă să treacă la fapte ceea ce ea refuza cu tenacitate, eram obosit şi înfrigurat, m-am aşezat lângă ei, pe bancă, vărul meu mi-a prezentat-o pe fata aceea, treaba lui, ea a spus că îi pare bine, că mă ştie din vedere, eu i-am spus să fie sănătoasă, mă gândeam să plec, să-i las în pace, vărul meu încerca mai departe s-o convingă, m-au plictisit, îmi era frig, i-am spus fetei aceleia să vină cu mine să facem dragoste şi ea a venit.

  14. Înşiruind aceste mici ticăloşii existente în mai toate vieţile adolescenţilor vorbesc, de fapt, despre un pat aşternut cu petale de crini, până la care drumul duce printre reziduuri mucede şi excremente; poate că rostul lor e să atenueze până la suportabil nişte dogoritoare raze lăuntrice, poate că vorbăria mea alimentează forţa presimţită a tăcerii fiecăruia dezvăluind, pe invers, partea cealaltă în care măsurile, toate măsurile, sunt iluzorii, şi aşa mai departe.

  În plus, când eşti senin şi liniştit poţi auzi de acolo gemetele lumii şi atunci se comite un pohem, sau un tablou cu floricele pentru că din partea cealaltă nu răzbate, după cum am mai spus, decât ce poate şi ce trebuie să răzbată, pe câmpiile inteligente.

  * Tribunalul din Bentong (Malaezia) a fost nevoit să-şi întrerupă timp de câteva zile activitatea datorită unei invazii de omizi care au ocupat literalmente întreaga clădire căţărân-du-se pe pereţi, pe tavane, pe uşi, pe ferestre, năpădind duşumelele şi întregul mobilier. Au trebuit câteva zile până când milioanele de omizi să poată fi evacuate.

  15. Tot cam pe-atunci am locuit, temporar, într-un sat pe malul Someşului, eram cumplit de bolnav, mă târam pe uliţe sprijinindu-mă de garduri, mâncam numai cartofi fără sare, nimic altceva, vă rog să reţineţi amănuntul acesta, nu vorbeam cu nimeni, localnicii mă priveau ca pe o arătare.

  Peste câteva săptămâni, când începusem să mă refac, a venit să mă vadă o domnişoară de la catedra de Filologie Clasică a Universităţii din Bucureşti, ţinea la mine, m-a găsit ultraj egărit, cu burta umflată de cartofi, am ieşit amândoi la plimbare, pe câmp, printre margarete şi maci, până la iarba atât de verde încât părea udă, discutam despre una şi despre alta, chestiuni mai mult clasice, îmi adusese nişte cărţi de citit, abia mă ţineam pe picioare dar conversam ca un inteligent şi ţanţoş, îmi exprimam opiniile în legătură cu Theodor cyrenaicul supranumit Ateul şi mai pe urmă Zeul şi cu Hipparchia din Maronea, aveam chiar unele rezerve, mă întristau câteva amănunte ale vieţii lor, greşeli de comportament, stai să vezi; aşa e