emigrării, a sinuciderii sau a plecării într-o direcţie necunoscută cu un tren de noapte. N-au decât să-i taie ziua la serviciu. Mare brânză. Singurul lucru care-l opreşte să se urnească spre gară e conştiinţa inutilităţii gestului. Petreceri de genul ăsta vor mai fi, cu siguranţă. Din câte ştie omul nostru, peste trei zile vecinii de deasupra or să prezideze peste o rupere de turtă care o să se soldeze cu o furtună sonoră de acelaşi nivel. Şi-atunci, à quoi bon avoir quitte… Balta Albă?

  Nimeni nu se poate lăuda că a perceput toate sensurile vieţii la bloc dacă n-a trecut prin experienţa nunţii din parcare. Aici nesimţitul se înhamă la un generos efort de autodepăşire. Simpla paranghelie e un eveniment cu impact totuşi redus – câteva apartamente, cel mult o scară. Nunta în parcare se desfăşoară pe coordonate radical diferite. La ea participă – vrea, nu vrea – tot cvartalul. Nimeni nu poate face abstracţie de această formă de efuziune matrimonială. Sustragerea e imposibilă, sugestia absurdă, iar intervenţia directă nu doar inutilă, ci şi primejdioasă.

  Din capul locului, pentru ca festivitatea să curgă fără incidente, măsura elementară e golirea parcării de elementele nedorite. Exact, de maşini. E o gravă nesăbuinţă să-i atragi atenţia nesimţitului organizator, amfitrion, socru mare sau cum i-o mai fi spunând că rostul parcării este tocmai acela de-a adăposti maşini. Omul e vechi printre semeni şi nu acceptă lecţii de bună purtare de la un bumbălău care habar n-are cum îl cheamă cu buletinul în mână. La o adică, el ştie să umble la argumente în care se împletesc logica de cartier şi camaraderia părintească. „Hai, dom'le, de câte ori se mărită fata? O dată, nu? Păi şi ce atâta tevatură? Ce, mata n-ai fată? Şi? Unde i-ai făcut nunta, la Operă?” N-are rost să-i spui nesimţitului că fiica ta are opt ani sau că pur şi simplu n-ai copii. Îţi baţi gura de pomană. Într-un moment atât de important pentru cimentarea relaţiilor de cuplu, opoziţia ta stârneşte râsete compătimitoare sau, dacă insişti, accese de furie vulcanică.

  Golirea parcării stă sub semnul unui memorabil efort fizic. Nesimţitul încearcă să fie prevenitor şi începe prin a le pune în vedere proprietarilor de autovehicule că trebuie să elibereze locul. Cine nu se conformează îşi asumă riscuri. Până la urmă, parcarea tot se goleşte. Dacă nu prin bună înţelegere, cu forţa. Nesimţitul apelează la serviciile eficiente ale câtorva dintre cei care se vor strânge îmbrăcaţi festiv la orele după-amiezii, spre a petrece sub geamurile şi balcoanele locatarilor perplecşi. Aceştia seamănă cu un comando specializat în incursiunile punitive. Robuşti, tunşi perie, asudaţi, cu nişte tricouri negre mulându-li-se pe bicepşi, ei se ocupă pe rând de fiecare maşină, împingând-o sau luând-o pe sus, de la caz la caz.

  În trei ceasuri locul arată ca în palmă. Autovehiculele sunt depuse fără menajamente în parcarea de alături, unde blochează maşinile parcate regulamentar. Cine are proasta inspiraţie să coboare din bloc după câteva ore şi să se urce la volan constată că nu are cum să iasă. Chiar în spatele Loganului său a răsărit de nicăieri un Matiz. În prelungirea acestuia din urmă se găseşte un Opel care nu era acolo de dimineaţă. Plimbăreţul studiază variantele de acţiune şi constată că oferta e slabă. Poate să cheme un taxi, să renunţe cu o înjurătură, să înţepe unul dintre cauciucurile corpului străin care-i împiedică ieşirea sau să traseze o linie frântă cu vârful cheii pe aripa metalizată. Statistic, şaptezeci la sută dintre cei aflaţi în această situaţie optează pentru a treia sau a patra variantă.

  Câteva zeci de metri mai încolo, în parcarea golită, amenajările continuă. O parte din nuntaşi îşi fac apariţia din subsolul blocului şi încep să aranjeze mese şi banchete din lemn, cu o dexteritate care semnalează că nu sunt la prima operaţiune de acest tip. Femei costumate de casă aduc farfurii, tacâmuri, pahare, şerveţele şi alte elemente de recuzită. Se aştern feţe de masă înflorate, se plasează perniţe moi pentru şezuturile mesenilor mai sensibili, se numără locurile la masă, pentru evitarea situaţiilor jenante. Nesimţitul supraveghează totul cu aerul unui inspector exigent, iar la un moment dat observă că lucrurile merg bine, însă nu impecabil. Lipseşte ceva. După un efort cerebral de câteva clipe, bărbatul identifică problema. Nu e muzică. Nu se aude nimic. Bine, e trei după-masa, dar nu contează. Cum poţi să ceri voie bună şi randament, dacă nu pui la dispoziţie fondul sonor care trebuie să rotunjească înaltul prilej?

  Nesimţitul îşi cheamă mugit nevasta la geam şi-i ordonă să coboare fulgerător cu un casetofon şi câteva casete. „Cum? Staţia? Păi cu ea cu tot, facem proba pentru diseară.” Cu ajutorul a doi zgâmboi care transportă fiecare câte o boxă, plus o măţăraie de prelungitoare, soţia îndeplineşte prompt dispoziţia conjugală şi nu peste multă vreme urechile locatarilor care îşi văd de ale lor în apartamente îndură năvala fonică a lui Nicolae Guţă, secondat de o anume Claudia, cu care întreţine un scurt dialog muzical despre cererea şi oferta în ale sexului. Dai o mie de parai / Dacă-ţi place să mă ai, pretinde Claudia, înzestrată cu abilităţi sindicale în arta negocierii. Dau şi-o sută, dau şi-o mie / Numai ţeapă să nu fie, acceptă culant Guţă, mulţumit că agenda poate fi acoperită într-un timp atât de scurt. La geamuri apar deja primele capete curioase. Aha, e rost de nuntă. Bun, măcar ştim cum stăm.

  Cum însă buletinul meteo nu exclude „înnorările accentuate şi precipitaţiile sub formă de averse”, organizatorii devin precauţi. Nu după multă vreme, în mijlocul parcării se înalţă un cort de toată frumuseţea. Construcţia seamănă frapant cu un adăpost pentru sinistraţi, dar nesimţitul a aflat – nu de azi, de ieri – că scopul scuză mijloacele. Culoarea mai degrabă mohorâtă a pânzei de cort contrastează cu manifestările euforice pe care urmează să le ascundă privirilor. O parte dintre martori mustăcesc în spatele geamurilor. „Dacă tot nu dormim la noapte, măcar să vedem şi noi cum dansează mireasa.”

  Ei bine, da, trăim