– Jon, te-ai întrebat vreodată de ce bărbaţii din Rondul de Noapte nu-şi iau soţii şi nu zămislesc copii? întrebă Maester Aemon.

El dădu din umeri.

– Nu.

Împrăştie mai multă carne. Degetele mâinii sale stângi erau lipicioase de sânge, iar dreapta îl durea din cauza greutăţii găleţii.

– Ca să nu iubească, răspunse bătrânul, pentru că dragostea este pieirea onoarei, moartea datoriei.

Asta nu i se părea a fi ceva corect, dar nu spuse nimic. Maester avea o sută de ani şi era înalt ofiţer al Rondului de Noapte; nu se cuvenea să-l contrazică. Bătrânul păru să-i simtă îndoielile.

– Spune-mi, Jon, dacă va veni ziua când tatăl tău, lordul, va trebui să aleagă între onoare pe de o parte, şi cei pe care-i iubeşte, pe de alta, ce ar face?

Jon ezită. Ar fi vrut să spună că Lordul Eddard nu se va dezonora niciodată, nici chiar pentru dragoste; totuşi, o voce subţire şi vicleană dinlăuntrul său şopti: A zămislit un bastard, unde este onoarea în asta? Iar în ceea ce o priveşte pe mama ta, nici măcar nu-i pomeneşte numele.

– Ar face ceea ce-i corect, spuse el apăsat, ca să-şi mascheze ezitarea. Indiferent de consecinţe.

– Atunci înseamnă că Lordul Eddard este un bărbat deosebit. Cei mai mulţi dintre noi nu suntem atât de puternici. Ce înseamnă onoarea în comparaţie cu dragostea unei femei? Ce înseamnă datoria în comparaţie cu simţământul pe care ţi-l dă fiul nou-născut din braţele tale... ori amintirea zâmbetului fratelui tău? Vorbe-n vânt. Vorbe-n vânt. Suntem doar oameni, zeii ne-au conceput pentru dragoste. Aici rezidă marea noastră glorie şi marea noastră tragedie. Bărbaţii care au înfiinţat Rondul de Noapte ştiau că numai curajul lor apăra regatul de bezna dinspre nord. Ştiau că nu trebuia să-şi fărâmiţeze loialităţile ca să nu-şi slăbească hotărârea. Aşa că au jurat că nu vor avea soţie sau copii. Însă fraţi aveau, şi surori. Mame care-i născuseră, taţi care le dăduseră nume. Proveneau din sute de regate aflate în conflict şi ştiau că vremurile se schimbau, dar nu şi bărbaţii. Aşa că au jurat că Rondul de Noapte nu va lua parte la nici o bătălie dintre regatele pe care le apăra. Şi-au ţinut cuvântul dat. Când Aegon l-a ucis pe Harren cel Negru şi i-a luat regatul, fratele lui Harren era Lordul Comandant pe Zid, cu zece mii de oameni la îndemână. Dar nu a plecat la luptă. În zilele când cele Şapte Regate erau şapte regate, nu a trecut nici o generaţie fără ca trei sau patru dintre ele să nu se lupte. Rondul nu a luat parte. Când Andalii au traversat marea îngustă şi au năvălit peste regatele Primilor Oameni, fiii regilor căzuţi şi-au respectat jurământul şi au rămas la posturi. Aşa a fost dintotdeauna, ani fără număr. Acesta-i preţul onoarei. Un laş poate fi la fel de curajos ca oricare alt bărbat, atunci când nu are de ce se teme. Iar noi ne vom face cu toţii datoria, cât timp nu ne costă nimic. Ce uşor pare astfel să păşeşti pe cărarea onoarei. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, în viaţa fiecărui bărbat vine o zi când nu mai este uşor, o zi când trebuie să aleagă.

O parte dintre corbi încă mai mâncau, bucăţi lungi de carne aţoasă atârnând din ciocurile lor. Restul păreau că-l priveau. Jon putea simţi greutatea privirilor tuturor acelor ochi mici şi negri.

– Iar acum a venit ziua pentru mine... Asta vreţi să spuneţi?

Maester Aemon întoarse capul şi privi spre el cu ochii aceia morţi, albi. Era ca şi cum vedea direct în inima lui. Jon se simţea dezgolit şi fără apărare. Luă găleata cu ambele mâini şi azvârli restul de mâncare printre zăbrele. Fâşii de carne şi sânge zburară peste tot. Corbii îşi luară zborul croncănind cu sălbăticie. Păsările mai agere înhăţară bucăţile din aer şi le înfulecară cu lăcomie. Jon lăsă găleata goală să cadă, zdrăngănind. Bătrânul îi puse pe umăr mâna sa ofilită şi pătată.

– Doare, băiete, zise el moale. Oh, da. Alegerea... a durut întotdeauna. Şi va durea mereu. Ştiu.

– Nu ştiţi, făcu Jon cu amărăciune. Nimeni nu ştie. Chiar dacă sunt bastard, el este tot tatăl meu...

Maester Aemon oftă.

– N-ai auzit nimic din ce ţi-am spus, Jon? Crezi că tu eşti primul? Îşi clătină capul bătrân, un gest de o oboseală dincolo de cuvinte. De trei ori zeii au găsit de cuviinţă să-mi pună jurămintele la încercare. O dată când eram băiat, o dată când mă aflam în floarea vârstei şi o dată după ce am devenit bătrân. Puterea mă părăsise deja, vederea-mi slăbise, dar acea alegere a fost la fel de cumplită ca şi prima. Corbii îmi aduceau veşti din sud, cuvinte mai întunecate decât aripile lor, despre prăbuşirea Casei mele, moartea celor apropiaţi, dezonoare şi disperare. Ce aş mai fi putut face, bătrân, orb şi slăbit? Eram la fel de neajutorat ca un copil de ţâţă, dar mă îndurera să rămân neştiut pe când îi măcelăreau pe bietul nepot al fratelui meu şi pe fiul lui, ba chiar şi pe copiii lui mici...

Jon era zguduit la vederea lacrimilor în ochii bătrânului.

– Cine sunteţi? întrebă el şoptit, aproape cu spaimă. Un zâmbet ştirb se cuibări pe buzele bătrâne.

– Doar un Maester al Citadelei, aflat în serviciul Castelului Negru şi al Rondului de Noapte. Noi, cei din ordinul meu, uităm numele Caselor noastre atunci când depunem jurămintele şi ne luăm colanul. Bătrânul atinse colierul de Maester care atârna neglijent la gâtul său subţire şi descărnat. Tatăl meu a fost Maekar, Primul după Numele său, iar fratele meu, Aegon, a domnit după el în locul meu. Bunicul meu mi-a pus numele după cel al Prinţului Aegon, Cavalerul-Dragon, care i-a fost unchi sau tată, depinde în care poveste te încrezi. Aemon, mi-a spus el...

– Aemon... Targaryen? Lui Jon nu-i venea să creadă.

– Cândva, zise bătrânul. Odată. Aşa că vezi tu, Jon, eu ştiu... Şi ştiind, nu-ţi voi spune să stai