DAENERYS

Când bătălia se sfârşi, Dany călări pe Argintul ei pe câmpiile morţii. Slujnicele şi bărbaţii din khas-ul ei o urmau, zâmbind şi glumind între ei.

Potcoavele Dothraki frământaseră pământul şi culcaseră secara şi lintea, în vreme ce arakhs-urile şi săgeţile semănaseră o nouă recoltă înspăimântătoare şi o udaseră cu sânge. Cai în agonie îşi ridicau capul şi nechezau spre ea când gonea pe lângă ei. Răniţii gemeau şi se rugau. Jaqqa rhan treceau printre ei, bărbaţii ultimei milostenii cu securile lor grele, culegând recolta de capete de la morţi şi răniţi deopotrivă. După ei se grăbea un grup de fete mici, trăgând săgeţile din cadavre pentru a-şi umple coşurile. Ultimii erau câinii care adulmecau, slabi şi flămânzi, o haită sălbatică, niciodată prea departe în urma khalasar-ului.

Oile erau moarte de multă vreme. Păreau să fie mii, negre din cauza roiurilor de muşte, cu săgeţi înfipte în ele. Călăreţii Khal-ului Ogo făcuseră asta, Dany ştia; nici unul dintre bărbaţii din kbalasar-ul lui Drogo nu ar fi fost atât de smintit încât să risipească săgeţile pe oi, când mai erau păstori de ucis.

Oraşul era în flăcări, nori de fum negru se rostogoleau şi se risipeau în urcare pe cerul albastru. Călăreţii galopau încoace şi-ncolo pe lângă zidurile din chirpici prăbuşite, răsucindu-şi biciurile lungi când mânau supravieţuitorii culeşi de prin ruinele fumegânde. Femeile şi copiii din khalasar-ul lui Ogo păşeau cu o mândrie aspră, deşi în înfrângere şi robie; acum erau sclavi, dar păreau să nu aibă teamă. Era altceva cu orăşenii. Lui Dany îi era milă de ei; îşi amintea de gustul groazei. Mamele se împleticeau pe drum, cu chipurile goale şi moarte, trăgând de mână copii care scânceau. Nu erau decât câţiva bărbaţi printre supravieţuitori, ologii, laşii şi bunicii.

Ser Jorah zicea că oamenii de pe tărâmul acesta îşi spuneau Lhazareeni, însă Dothraki le spuneau haesh rakhi, Oamenii Miei. Cândva, Dany i-ar fi putut lua drept Dothraki, pentru că aveau aceeaşi piele arămie şi ochii de forma migdalelor. Acum i se păreau străini, cu chipuri pătrate şi plate, cu părul negru, tăiat nefiresc de scurt. Erau păstorii oilor şi mâncători de legume, iar Khal Drogo spunea că ţineau de partea de sud, unde cotea râul. Iarba mării Dothraki nu era făcută pentru oi.

Dany văzu un băiat ţâşnind şi fugind spre râu. Un călăreţ îl prinse şi-l întoarse, iar ceilalţi îl ciomăgiră, pocnindu-şi bicele pe faţa lui, împingându-l în toate părţile. Unul îl luă la goană biciuindu-i fesele până ce coapsele i se înroşiră de sânge. Un altul îi prinse încheietura cu o lovitură de bici şi-l doborî la pământ. În cele din urmă, când băiatul nu mai putea decât să se târască, sătui de distracţie, îi trimiseră o săgeată în spate.

Ser Jorah o întâmpină în faţa porţii sfărâmate. Peste zale purta o tunică de un verde-închis. Apărătorile sale de gât şi de picioare şi coiful mare erau din oţel cenuşiu. Dothrakii îl luaseră în râs pentru că-l socoteau laş atunci când îşi pusese armura, însă cavalerul le scuipase insultele înapoi printre dinţi, iar sângele se înfierbântase, sabia lungă se lovise de arakh, iar călăreţul ale cărui batjocoreli fuseseră cele mai zgomotoase fusese lăsat în urmă, să sângereze până la moarte.

Ser Jorah îşi ridică viziera coifului său plat, călărind spre ea.

– Soţul dumneavoastră vă aşteaptă în oraş.

– Drogo a fost rănit?

– Câteva tăieturi, răspunse Ser Jorah, nimic grav. A hăcuit doi khali astăzi. Khal Ogo a fost primul, apoi fiul, Fogo, care a devenit khal când a căzut Ogo. Călăreţii lui de sânge şi-au tăiat clopoţeii din păr, iar acum fiecare pas pe care-l face Khal Drogo răsună mai tare ca înainte.

Ogo şi fiul său ocupaseră banca de sus, împreună cu soţul ei, la ospăţul la care Viserys fusese încoronat, dar asta fusese în Vaes Dothrak, la poalele Mamei Munţilor, unde fiecare călăreţ era un frate, iar toate certurile erau lăsate deoparte. Acum, pe câmp, era altceva. Khalasar-ul lui Ogo ataca oraşul când îl surprinsese Khal Drogo.

Se întrebă ce crezuseră Oamenii Miei prima dată când văzuseră praful ridicat de caii lor de pe zidurile acelea de pământ crăpat. Poate că vreo câţiva, mai tineri şi mai smintiţi, care încă mai credeau că zeii le ascultaseră rugile de oameni disperaţi, luaseră asta drept răspuns.

Peste drum, o fată nu mai mare decât Dany plângea cu o voce ascuţită şi stridentă, când unul dintre călăreţi o azvârli cu faţa în jos pe un morman de cadavre şi o pătrunse acolo. Alţi călăreţi descălecară să-şi ia şi ei partea. Acesta era soiul de răspuns pe care Dothrakii îl aduseseră Oamenilor Miei.

Sunt sânge din sânge de dragon, îşi aminti Daenerys Targaryen, întorcându-şi privirile. Strânse şi mai tare din buze şi-şi împietri inima, călărind spre poartă.

– Mare parte din călăreţii lui Ogo au fugit, spunea Ser Jorah. Dar s-ar putea să fie aproape zece mii căzuţi în captivitate.

Sclavi, se gândi Dany. Khal Drogo îi va duce în jos, pe râu, într-unul dintre oraşele de la Golful Negustorilor de Sclavi. Ar fi vrut să plângă, însă îşi spuse că trebuie să se ţină tare. Acesta-i un război, e preţul Tronului de Fier.

– I-am spus khal-ului că ar trebui să o luăm spre Meereen, zise Ser Jorah. Acolo se plăteşte un preţ mai bun decât oferă caravanele negustorilor de sclavi. Illyrio scrie că anul trecut au avut o molimă, aşa că bordelurile plătesc dublu pentru femeile tinere şi sănătoase şi triplu pentru băieţii sub zece ani. Dacă supravieţuiesc destui copii, aurul va fi destul pentru corăbiile de care avem nevoie şi pentru tocmirea oamenilor care să le conducă.

În spatele lor, fata siluită scotea un sunet sfâşietor, un vaiet prelung care nu se mai sfârşea. Mâna lui Dany se strânse pe frâie şi întoarse capul Argintului.

– Fă-i să înceteze, îi porunci ea lui Ser Jorah.

– Khaleesi?

Cavalerul părea uluit.

– Ai auzit ce-am spus, zise ea. Opriţi-i. Vorbise khas-ului ei cu accentul aspru al limbii Dothraki. Jhogo,