Războinicii schimbară priviri nedumerite. Jorah Mormont îşi îmboldi calul mai aproape.

– Prinţesă, glăsui el, aveţi o inimă bună, dar nu înţelegeţi. Aşa s-a întâmplat dintotdeauna. Acei bărbaţi şi-au vărsat sângele pentru khal. Acum îşi cer răsplata.

Peste drum, fata plângea încă, glasul ei ascuţit răsuna straniu în urechile lui Dany. Primul bărbat terminase cu ea, iar al doilea îi luase locul.

– E o fată miel, zise Quaro în Dothraki. Nu înseamnă nimic, khaleesi. Călăreţii o cinstesc. Bărbaţii Miei stau cu oile, asta se ştie.

– Se ştie, repetă şi slujnica sa, Irri.

– Se ştie, căzu de acord şi Jhogo, călare pe armăsarul cenuşiu şi înalt pe care i-l dăduse Drogo. Dacă vaietele vă supără urechile, khaleesi, Jhogo vă va aduce limba ei. Îşi trase arakh-ul.

– Nu vreau să fie vătămată, zise Dany. O cer eu. Fă cum ţi-am poruncit, ori Khal Drogo va şti ce are de făcut.

– Ai, khaleesi, răspunse Jhogo şi dădu pinteni calului. Quaro şi ceilalţi îl urmară în sunetele clopoţeilor din plete.

– Du-te cu ei, îi porunci lui Ser Jorah.

– Cum vă este voia. Cavalerul o iscodi cu o privire curioasă. Sunteţi, într-adevăr, sora fratelui dumneavoastră.

– Viserys?

Nu înţelegea.

– Nu, răspunse el. Rhaegar.

Apoi se lansă în galop. Dany îl auzi pe Jhogo strigând. Violatorii râseră de el. Unul dintre bărbaţi strigă şi el. Arakh-ul lui Jhogo scapără, iar capul bărbatului zbură rostogolindu-i-se de pe umăr. Râsul se transformă în blesteme când călăreţii se repeziră la arme, însă Quaro, Aggo şi Rakharo erau deja acolo. Îl văzu pe Aggo arătând peste drum, spre locul unde stătea ea cu Argintul. Călăreţii o priviră cu ochii lor reci şi întunecaţi. Unul dintre ei scuipă. Ceilalţi se urcară pe cai, mormăind.

În tot acest timp, bărbatul prăvălit peste fata miel continua să o pătrundă, simţind o plăcere atât de intensă încât nu părea conştient de ce se petrecea în jurul său. Ser Jorah descăleca şi-l smulse de pe ea cu o mână înzăuată. Dothraki se rostogoli în mocirlă, sări în picioare cu un cuţit în mâini, însă muri cu săgeata lui Arro înfiptă în gât. Mormont o trase pe fată de pe mormanul de cadavre şi o înveli în mantia sa pătată de sânge. O conduse peste drum, la Dany.

– Ce vreţi să facem cu ea?

Fata tremura, cu ochii mari şi rătăciţi. Părul îi era năclăit de sânge.

– Doreah, vezi de rănile ei. Cum nu arăţi ca un călăreţ, poate că nu se va teme de tine.

Îşi îmboldi Argintul printre resturile sfărâmate ale porţii de lemn.

În oraş era mai rău. Multe case erau în flăcări, iar jaqqa rhan îşi văzuseră de treaba lor murdară. Trupuri descăpăţânate umpleau cărările înguste şi întortocheate. Trecură de femei care erau siluite. De fiecare dată, Dany îşi strunea calul şi-şi trimitea khas-ul să pună capăt grozăviei, cerând victima ca sclavă. Una dintre ele, o femeie cu trupul îndesat şi nasul borcănat, de patruzeci de ani, o binecuvânta pe Dany într-o Limbă Comună stricată, însă de la celelalte nu primi decât priviri goale şi întunecate. Erau bănuitoare faţă de ea, îşi dădu seama cu tristeţe, temându-se că le salvase pentru o soartă mult mai rea.

– Nu le poţi cere pe toate, copilă, zise Ser Jorah, când se opriră pentru a patra oară, în vreme ce războinicii din khas-ul ei mânau în urmă noile sclave.

– Eu sunt khaleesi, moştenitoare a celor Şapte Regate, sânge din sânge de dragon, îi reaminti Dany. Nu-ţi este ţie îngăduit să-mi spui ce pot şi ce nu. Undeva în oraş, o clădire se surpă într-o pălălaie imensă de foc şi fum, şi se auziră din depărtare ţipetele şi vaietele copiilor speriaţi.

Îl găsiră pe Khal Drogo aşezat înaintea unui templu pătrat, fără ferestre, cu ziduri groase de lut şi o cupolă în formă de bulb, ca o ceapă imensă şi maro. Alături era un morman de capete, mai înalt decât el. Una dintre săgeţile scurte ale Bărbaţilor Miei se iţea din carnea braţului său, iar sângele-i acoperea partea dreaptă a pieptului dezgolit, ca o pată de vopsea. Cei trei călăreţi de sânge erau cu el.

Jhiqui o ajută pe Dany să descalece: ea devenise neîndemânatică din cauza pântecului care creştea tot mai mare şi atârna tot mai greu. Îngenunche înaintea khal-ului.

– Soarele şi stelele mele, eşti rănit. Tăietura de arakh era mare, dar nu şi adâncă, dar sfârcul său stâng se dusese, iar fâşia de carne însângerată şi pielea îi atârnau pe piept ca o cârpă udă.

– Este doar o zgârietură, lună a vieţii mele, de la arakh-ul unui călăreţ de sânge al lui Kbal Ogo, zise Drogo în Limba Comună. Îl ucid pentru asta, la fel şi pe Ogo. Îşi întoarse capul, iar clopoţeii din plete zăngăniră încet. E Ogo cel pe care îl auzi, şi pe Fogo, al său khalakka, care era khal când l-am tăiat.

– Nici un bărbat nu poate sta înaintea soarelui vieţii mele, zise Dany, tatăl armăsarului care încalecă lumea.

Un războinic călare apăru gonind şi sări din şa. Vorbi cu Haggo, scoţând un şuvoi de cuvinte furioase în Dothraki, prea repede ca Dany să poată înţelege. Uriaşul călăreţ de sânge îi aruncă o privire grea înainte de a se întoarce spre khal-ul său.

– Acesta-i Mago, care călăreşte în khas-ul lui Ko Jhaqo. Spune despre khaleesi că i-a luat prada, o fiică a mieilor, care era pentru împreunarea lui.

Chipul lui Khal Drogo era neclintit şi dur, însă ochii săi negri erau curioşi când se opriră asupra lui Dany.

– Spune-mi ce adevăr este în asta, lună a vieţii mele, porunci el în Dothraki.

Dany îi povesti ce făcuse, în limba lui, ca el s-o înţeleagă mai bine, iar cuvintele erau simple şi directe. Când termină, Drogo se încruntase.

– Acesta-i obiceiul războiului. Aceste femei sunt sclavele noastre acum, să facem ce ne place nouă cu ele.

– Mie-mi place să le pun la adăpost, zise Dany, întrebându-se dacă nu cumva îndrăznise prea mult. Dacă războinicii tăi vor să se împreuneze cu aceste femei, să le ia cu blândeţe şi să le ţină ca soaţe. Dă-le locuri în khalasar şi