Qotho era cel mai crud dintre călăreţii de sânge. El fu acela care râse.

– Zămislesc caii din oi?

Ceva din tonul lui îi amintea de Viserys. Dany se întoarse furioasă spre el.

– Dragonul se hrăneşte cu cai şi oi, laolaltă. Khal Drogo zâmbi.

– Vedeţi cât de aprigă se face? spuse el. Este fiul dinlăuntrul ei, armăsarul care călăreşte lumea, umplând-o cu foc. Călăreşte uşor, Qotho... Dacă mama nu te pârjoleşte acolo unde şezi, fiul te va tăvăli prin noroi. Iar tu, Mago, ţine-ţi gura şi caută-ţi un alt miel să te împreunezi. Aceştia aparţin lui khaleesi a mea. Începu să se întindă după mâna lui Daenerys, dar când ridică braţul, Drogo se strâmbă cuprins de o durere bruscă şi întoarse capul.

Dany aproape că îi simţi suferinţa. Rănile erau mai grave decât o lăsase să creadă Ser Jorah.

– Unde sunt vindecătorii? întrebă ea. Khalasar-ul avea două feluri de vindecători: femeile sterpe şi sclavii eunuci. Femeile cu ierburi lucrau cu poţiuni şi farmece, în timp ce eunucii cu cuţitul, acul şi focul. De ce n-au grijă de khal?

– Khal-ul i-a gonit pe bărbaţii spâni, khaleesi, o asigură bătrânul Cohollo.

Dany observă că şi călăreţul de sânge era rănit, având o tăietură adâncă în umărul stâng.

– Mulţi dintre călăreţi sunt răniţi, zise Khal Drogo cu încăpăţânare. Să fie ei vindecaţi primii. Această săgeată nu-i mai mult ca o pişcătură de ţânţar, această tăietură e doar o mică zgârietură, cu care să mă laud în fata fiului meu.

Dany putea vedea muşchii pieptului, acolo unde pielea fusese sfâşiată. Un firişor de sânge curgea de la săgeata care-i străpunsese braţul.

– Khal Drogo nu trebuie să aştepte, proclamă ea. Jhogo, caută-i pe eunucii aceia şi adu-i imediat aici.

– Doamnă de Argint, se auzi o voce de femeie în spatele ei. Eu îl pot ajuta pe Marele Călăreţ cu rănile lui.

Dany întoarse capul. Cea care vorbise era una dintre sclavele pe care le ceruse ea, femeia îndesată cu nasul borcănat, care o binecuvântase.

– Khal-ul nu are nevoie de nici un ajutor de la femeile care stau cu oile, latră Qotho. Aggo, taie-i limba.

Aggo o apucă de păr şi-i puse cuţitul la gât. Dany ridică o mână.

– Nu. Este a mea. Las-o să vorbească.

Aggo privi de la ea la Qotho. Îşi coborî cuţitul.

– Nu fac nici un rău, viteji călăreţi. Femeia vorbea bine în Dothraki. Robele pe care le purta fuseseră cândva din lâna cea mai uşoară şi mai fină, bogate în broderii, dar acum erau năclăite de mocirlă, însângerate şi sfâşiate. Îşi trase peste sânii grei resturile rupte ale corsajului. Am unele îndemânări în arta vindecării.

– Cine eşti tu? o întrebă Dany.

– Mi se spune Mirri Maz Duur. Eu sunt preoteasa acestui templu.

– Maegi, mormăi Haggo, plimbându-şi degetele peste arakh.

Avea o privire întunecată. Dany îşi aminti cuvântul dintr-o poveste înspăimântătoare pe care Jhiqui i-o spusese într-o noapte, lângă focul vetrei. O maegi era o femeie care se împreuna cu demonii şi practica cele mai Întunecate forme ale vrăjitoriei, o creatură josnică, rea, fără suflet, care mergea la bărbaţi în întunericul nopţii şi le sugea viaţa şi puterea din trup.

– Sunt vindecătoare, spuse Mirri Maz Duur.

– O vindecătoare de oi, rânji Qotho. Pe tot neamul meu, zic să o ucidem pe această maegi şi să-i aşteptăm pe bărbaţii spâni.

Dany ignoră izbucnirea călăreţului de sânge. Această femeie în vârstă, urâtă, cu trupul îndesat, nu i se părea o maegi.

– Unde ai învăţat să vindeci, Mirri Maz. Duur?

– Mama mea a fost preoteasă înaintea mea şi m-a învăţat toate cântecele şi descântecele cele mai plăcute Marelui Păstor, dar şi cum să fac fumuri sacre şi uleiuri din frunză, rădăcină şi boabe. Când eram mai tânără şi mai frumoasă, m-am dus cu o caravană la Asshai, lângă Umbră, să învăţ de la magii lor. Corăbii de pe multe tărâmuri veneau la Asshai, aşa că am zăbovit acolo destul ca să învăţ metodele de vindecare ale oamenilor de departe. Un cântăreţ al lunii din Jogos Nhai mi-a dăruit cântecele lui de naştere, o femeie dintre neamurile voastre de călăreţi m-a învăţat magia ierburilor, a grânelor şi a cailor, iar un Maester de pe Tărâmurile de la Apus a deschis un trup pentru mine şi mi-a arătat toate secretele care zac sub piele.

Ser Jorah Mormont interveni.

– Un Maester?

– Îşi zicea Marwyn, răspunse femeia în Limba Comună. Venea de la mare, de dincolo de mare. Cele Şapte Tărâmuri, spunea. Tărâmurile Apusului. Unde bărbaţii sunt din fier şi domnesc dragonii. El m-a învăţat să vorbesc aşa.

– Un Maester din Assai, făcu Ser Jorah gânditor. Spune-mi, preoteasă, ce purta acest Marwyn la gât?

– Un colan, atât de strâns că părea să-l sufoce, Stăpâne de Fier, cu multe verigi din multe metale.

Cavalerul privi spre Dany.

– Numai un bărbat învăţat la Citadela din Oraşul Vechi poartă astfel de lanţuri, spuse el, iar aceştia ştiu multe despre vindecări.

– Şi de ce ai dori tu să-l vindeci pe khal-ul meu?

– Toţi bărbaţii sunt din aceeaşi turmă, aşa am fost învăţaţi, răspunse Mirri Maz Duur. Marele Păstor m-a trimis pe pământ să-i vindec mieii, oriunde i-aş afla.

Qotho îi dădu o lovitură năprasnică.

– Noi nu sutem oi, maegi.

– Opreşte-te, zise Dany furioasă. Este a mea. Nu va fi vătămată.

Khal Drogo mormăi.

– Săgeata trebuie scoasă, Qotho.

– Da, Mărite Călăreţ, răspunse Mirri Maz Duur, atingându-i faţa rănită. Iar pieptul trebuie spălat şi cusut, altfel rana coace.

– Atunci, fă-o, porunci Khal Drogo.

– Mărite Călăreţ, spuse femeia, uneltele mele şi poţiunile sunt în casa zeului, acolo unde puterile de vindecare sunt cele mai puternice.

– Eu te voi duce acolo, sânge din sângele meu, se oferi Haggo.

Khal Drogo îl izgoni cu un semn.

– Nu am nevoie de ajutorul nici unui bărbat, zise el cu o voce aspră şi mândră.

Se ridică singur, dominându-i pe toţi. Un val proaspăt de sânge i se prelinse pe piept, acolo unde-i tăiase sfârcul arakh-ul lui Ogo. Dany se duse repede lângă el.

– Eu nu sunt bărbat, murmură ea, aşa că te poţi sprijini de mine.

Drogo îşi puse o mână uriaşă pe umărul ei. Îi prelua o parte din greutate şi se îndreptară