la deschiderea dovleacului unuia, cuvîntul dovleac, care însemna un cap uman, îți stîrnea rîsul și după mărturisirea lui îl înveselea și pe pacient cînd era anunțat în acest fel de ceea ce avea să i se întîmple a doua zi: „mîine îți deschidem dovleacul, pregătește-te!” În timp ce eu credeam că lucrurile se petreceau însoțite de infinite precauții și delicatețuri. Îi spusei medicinistului acest lucru. „Nu, zise el, e mai rău, se sperie dacă îl iei altfel.” „Bine, zic, asta cu un țăran care vede lucrurile mai dur și poate rîde fiindcă are humor în fața morții eventuale, cum am auzit că glumeau pe front în timp ce obuzele le cădeau în cap, dar cu un om mai evoluat?” „În asemenea cazuri țăranul e cel mai evoluat, fiindcă știe mai multe despre moarte decît alții. Brazda aceea pe care o întoarce el în fiecare an îi spune lui ceva, un lucru tainic pe care orășeanul nu-l știe decît în mod abstract. Numai noi, chirurgii, mai știm acest lucru: pămînt, materie…” „Spiritul nu există?” „Mais si, certainement… E acolo! rîse medicinistul. Dar cînd apropii prea tare lampa de operații de un creier dezgolit și ochii pacientului se holbează din această pricină, ai unele îndoieli. Pe plan cosmic, da, spirit, materie, nu știm ce e, dar pe masa de operații, hm! descoperi doar legi fizice și fiziologice. Restul ne scapă!” „Dar cum se explică un aspect ciudat; mulți dintre dumneavoastră, vorbesc de cei care ajung mari, cad cu timpul în misticism, în ciuda practicii lor științifice, pozitiviste.” „Vorbiți de unii savanți? Da, am auzit și eu, e ceva inexplicabil.” „Fiindcă, am continuat, credința în ceva divin o ai sau nu, n-o poți căpăta pe cale științifică!” „De, cine poate să știe? mi-a răspuns el. Și pe urmă cred că vă înșelați, o anumită întîmplare, dar nu una obișnuită, poate să producă în cineva revelația… Ce știm noi ce poate zgudui spiritul unui fizician, o comportare stranie, de neexplicat pe cale rațională, a unui proton sau neutron… Nu știu, n-am idee!”… „O iubiți pe…” l-am întrebat eu pe neașteptate și am pronunțat numele Căprioarei. Ne simțeam bine amîndoi și întrebarea mea nu avea în ea nimic abisal, tenebros… „Da, da, a răspuns el repede, sînteți cumva rudă cu ea?” „Nu, am fost prieteni…” „A, da, îmi pare bine că acum în toamnă și-a luat examenele… Era să piardă anul.”

Am rămas tăcut fără să știu de ce. Chirurgul s-a uitat la ceas, am băut restul de coniac și ne-am despărțit zîmbindu-ne, urîndu-ne reciproc succes. Într-adevăr, cînd vezi omul de care s-a îndrăgostit iubita ta, te liniștești oricum, doar dacă nu descoperi că e un ticălos. Dacă e o nulitate îți spui că e cu atît mai bine că îi plac nulitățile, dacă e un om de valoare, ceva cavaleresc din tine te îndeamnă să-ți spui că a avut dreptate, era firesc să se întîmple așa, i-a plăcut mai mult etc.

Totuși purtarea ei față de mine nu fusese curată… Ar fi putut să mă prevină, dar, îmi spuneam, asta e o problemă de educație, nu de puritate. Între oameni civilizați nu se dau astfel de lovituri. Dar da, ba da, îmi spuneam, se dau totuși, iar alții chiar ripostează, și în riposta lor dispare orice urmă de civilizație. M-am gîndit s-o fac și eu, s-o caut și să-i spun cuvinte triviale, s-o înjur de mamă și astfel să mă răcoresc. Căci jignirea persista, de cîte ori mă gîndeam rămîneam încremenit, ca într-o paralizie, înțepenit și cu ochiul minții contemplîndu-i chipul trufaș, așa cum îmi apăruse în ziua cînd o revăzusem în fața universității. Da, îmi aminteam de ce mi se păruse atunci că de fapt era o fată urîtă, apăruse pe chipul ei trufia, care o făcea să nu mai semene cu o căprioară, ei da, parcă îmi spunea, cum am putut să mă leg de tine, care nici măcar nu mă iubeai, a trebuit eu să mă uit la tine ca să mă vezi și tu… În timp ce altul s-a purtat altfel, e cu mult peste tine și are o inimă mare, nu ca a ta, neagră cum ți-e chipul… Gîndurile mi se învălmășeau, faptul că făcusem cunoștință cu medicinistul dădea aceste roade otrăvite, în loc să mă fi liniștit, cum crezusem. Totuși n-am căutat-o și n-am încercat să-i înapoiez lovitura… Am început să uit… Profesiunea mă acapara, predam logica la o școală normală de învățători și eram respectat de profesorii mai bătrîni că fusesem numit în învățămînt îndată ce îmi luasem licența, iar elevii, unii dintre ei, îmi plăceau, era adică o surpriză pentru mine să-i văd cum se uită în ochii mei hipnotizați de limpezimea de cristal a lecțiilor mele, de unde deduceam că pînă atunci obiectul logicii li se păruse plicticos și superfluu.

Capitolul XII

Pînă într-o zi, cînd mă căută la școală Căprioara. Era tăcută ca și în ziua revederii noastre, dar trufia îi dispăruse, fără să mai fie însă căprioara de altădată. Am întrebat-o ce s-a întîmplat. Mi-a răspuns încercînd să mimeze nedumerirea: că de ce am plecat atunci și m-am purtat așa de urît cu ea? Am tăcut îndelung, încercînd să ghicesc ce vrea acum de la mine. Nu cumva se despărțise de medicinist? Îi fixai o întîlnire și în timp ce ne plimbam prin parcul orașului îi spusei că știu ce i s-a întîmplat, dar nu știu cine pe cine a părăsit, ea pe chirurg, sau chirurgul pe ea? Îmi șopti cu un glas sugrumat că ea pe el. „De ce?” o întrebai. „E o canalie!” Ei da, am gîndit, cît timp ne iubește e un om minunat, pe urmă, ei da, o canalie… „Nicidecum, i-am răspuns, l-am cunoscut, am stat de vorbă cu el, e un băiat fără cusur…” „L-ai cunoscut?!” se miră ea. „Bineînțeles! Voiam să știu cu cine m-ai trădat…” „Nu te-am trădat, zice, mi-am dat seama că de fapt pe tine te iubesc!”

Pleosc! Iată-mă, am gîndit, vîrît într-o