Sansa părea uimită. Beth se înroşi. Nu răspunse nici una.

– Spuneţi-mi, făcu Arya.

Jeyne se uită în jur, pentru a se asigura ca Septa Mordane nu o putea auzi. Myrcella spuse ceva, iar septa râse împreună cu celelalte doamne.

– Vorbeam despre prinţ, zise Sansa, cu o voce moale ca un sărut.

Arya ştia de care prinţ era vorba: Jeffrey, bineînţeles. Cel înalt şi arătos. Sansa făcuse în aşa fel încât să stea lângă el la ospăţ. Arya fusese nevoită să stea lângă cel mic şi gras. Bineînţeles.

– Lui Jeffrey îi place de sora ta, şopti Jeyne, mândră de parcă ar fi avut şi ea un merit în asta. Era fiica unuia dintre slujitorii de la Winterfell şi cea mai bună prietenă a Sansei. I-a spus că este foarte frumoasă.

– Are de gând să se căsătorească cu ea, zise micuţa Beth visătoare, îmbrăţişându-se singură. Atunci Sansa va fi regina întregului domeniu.

Sansa avu bunul-simţ să roşească. Se îmbujora frumos. Făcea totul frumos, se gândi Arya cu un resentiment amar.

– Beth, n-ar trebui să scorneşti atâtea, o dojeni Sansa pe fetiţă, mângâindu-i încet părul pentru a îndepărta asprimea vorbelor sale. Privi spre Arya. Ce crezi despre prinţul Jeff, surioară? E foarte galant, nu ţi se pare?

– Jon crede că arată ca o fată, răspunse Arya. Sansa oftă în timp ce broda.

– Bietul Jon, rosti ea. Devine gelos pentru că este un bastard.

– E fratele tău, zise Arya, mult prea tare.

Vocea ei străbătu liniştea de la amiază a încăperii din turn. Septa Mordane îşi ridică privirile. Avea o faţă osoasă, ochi pătrunzători şi o gură subţire, aproape fără buze, o figură făcută pentru încruntări. Se încrunta chiar acum.

– Despre ce tot vorbiţi, copii?

– Fratele nostru vitreg, răspunse Sansa, cu aceeaşi voce moale. Îi zâmbi septei. Arya şi cu mine tocmai remarcam cât de bucuroase suntem să o avem acum printre noi pe prinţesă, zise ea.

Septa Mordane dădu din cap.

– Într-adevăr. Este o mare onoare pentru noi toate. Prinţesa Myrcella zâmbi nesigură de compliment. Arya, de ce nu lucrezi? întrebă septa. Se ridică în picioare, iar fustele ei apretate foşneau în timp ce traversa încăperea. Arată-mi broderiile.

Arya ar fi vrut să urle. De ce trebuise ca Sansa să atragă atenţia septei?!

– Iată, zise ea, predându-şi lucrul de mână. Septa examina ţesătura.

– Arya, Arya, Arya, spuse ea. Aşa nu merge. Aşa nu merge deloc.

Toată lumea se uita la ea. Era prea mult. Sansa era prea bine-crescută ca să zâmbească la ruşinea surorii sale, dar Jeyne îi adresă un surâs afectat. Chiar şi prinţesa Myrcella arăta că-i pare rău de ea. Arya simţi cum în ochi i se adunau lacrimile. Se ridică de pe scaun şi ţâşni spre uşă. Septa Mordane strigă după ea:

– Arya, vino înapoi! Nu mai face nici un pas! Doamna mama ta va afla de asta. În faţa prinţesei noastre regale! Ne faci pe toate de ruşine!

Arya se opri la uşă şi se întoarse muşcându-şi buza. Lacrimile-i curgeau acum pe obraji. Reuşi să încropească o mică plecăciune spre Myrcella.

– Cu voia dumneavoastră, doamnă.

Myrcella clipi spre ea şi privi spre doamnele de companie pentru un sfat. Dar dacă ea era nehotărâtă, Septa Mordane nu era.

– Unde crezi că te duci, Arya?Ea o privi cu duşmănie.

– Trebuie să merg să potcovesc un cal, rosti ea dulce, simţind o scurtă satisfacţie la şocul oglindit pe chipul septei.

Apoi se răsuci şi ieşi, alergând pe trepte cât de repede o ţineau picioarele.

Nu era drept. Sansa avea totul. Sansa era cu doi ani mai mare ca ea; poate că, la vremea când se născuse Arya, nu mai rămăsese nimic pentru ea. Aşa se simţea acum destul de des. Sansa putea coase, dansa şi cânta. Scria poezii. Ştia cum să se îmbrace. Cânta la harfa mare şi la clopote. Mai rău, era şi frumoasă. Sansa moştenise pomeţii înalţi şi delicaţi ai mamei lor şi părul des, roşcat, al celor din neamul Tully. Arya semăna cu tatăl lor, stăpânul. Părul ei era de un castaniu lipsit de luciu, iar chipul său era alungit şi solemn. Jeyne obişnuia să-i spună Arya-Faţă-de-Cal şi necheza ori de câte ori se apropia ea. O mai durea şi faptul că singurul lucru pe care-l putea face mai bine decât sora ei era să călărească. Şi să conducă o gospodărie. Sansa nu avusese niciodată mintea potrivită pentru socoteli. Dacă se va mărita cu Prinţul Jeff, Arya spera pentru binele ei că va avea un bun servitor.

Nymeria o aştepta în camera de gardă de la capătul scării. Se ridică imediat ce dădu cu ochii de ea. Arya rânji. Puiul de lup o iubea, nimeni altcineva nu mai făcea asta. Mergeau împreună peste tot, iar Nymeria dormea în camera ei, la piciorul patului. Dacă mama nu ar fi interzis asta, Arya ar fi luat bucuroasă puiul de lup cu ea în camera de cusut. Las-o pe Septa Mordane să se plângă atunci de broderiile ei.

Nymeria o muşcă în joacă de mână, cu fervoare, pe când Arya o dezlega. Avea ochii galbeni. Când lumina soarelui îi atingea, străluceau ca două monede din aur. Arya îi dăduse numele după cel al reginei războinice de Rhoyne, care-şi condusese poporul peste marea îngustă. Fusese şi un mare scandal. Sansa, desigur, îi spusese puiului ei „Lady”. Arya se strâmbă şi strânse şi mai tare în braţe puiul de lup. Nymeria îi linse urechea, iar ea chicoti.

Dar acum Septa Mordane trimisese, cu siguranţă, vorbă mamei sale. Dacă se ducea în camera ei, o vor găsi. Aryei nu-i păsa dacă era găsită. Avea o idee mai bună. Băieţii se aflau în curte, pentru exerciţii. Voia să vadă cum Robb îl punea pe galantonul de Prinţ Jeffrey cu spatele la pământ.

– Vino, şopti ea spre Nymeria.

Se ridică şi începu să alerge, lupul gonind din greu pe urmele ei.

Pasarela acoperită care lega armurăria de Marea Fortăreaţă avea o fereastră care-ţi oferea privelişte asupra întregii curţi. Spre locul acela se îndreptau. Ajunse roşie la faţă, abia trăgându-şi sufletul, pentru a-l găsi pe Jon aşezat, cu un genunchi ridicat până la bărbie. Privea acţiunea atât de absorbit, încât