nici nu băgă de seamă apropierea ei decât atunci când lupul său alb se ridică să le întâmpine. Nymeria se apropie precaută. Nălucă, deja mai mare decât frăţiorii săi, o mirosi, o muşcă cu grijă de o ureche şi se aşeză.

Jon îi aruncă o privire intrigată.

– N-ar trebui să-ţi lucrezi acum broderiile, surioară dragă?

Arya se bosumflă.

– Am vrut să-i văd cum se luptă.

El zâmbi.

– Atunci, vino aici.

Arya escaladă fereastra şi se aşeză lângă el, într-un cor de bufnituri şi grohăieli venite din curtea de jos.

Spre dezamăgirea ei, era ora de antrenament a băieţilor mai mici. Bran era atât de protejat de căptuşeală, încât arăta de parcă s-ar fi încins cu o saltea umplută cu pene, iar Prinţul Tommen, care era destul de durduliu şi aşa, acum i se înfăţişa de-a dreptul rotund. Se hărţuiau şi pufăiau, lovindu-se cu săbii de lemn învelite în pânză sub privirile atente ale lui Ser Rodrik Cassel, maestrul de arme, un bărbat pântecos ca un butoi, cu favoriţi albi, magnifici. O duzină de spectatori, bărbaţi şi băieţi, strigau încurajări, iar vocea lui Robb se auzea cel mai tare dintre toate. Îl observă şi pe Theon Greyjoy lângă el, cu pieptarul lui negru împodobit cu krakenul auriu ai Casei sale, şi cu o strâmbătură de dispreţ pe faţă. Ambii combatanţi se clătinau. Arya aprecie că erau în arenă de ceva timp.

– Doar cu o idee mai istovitor decât lucrul de mână, remarcă Jon.

– Doar cu o idee mai distractiv decât lucrul de mână, îi răspunse Arya.

Jon rânji, se întinse şi-i ciufuli părul. Arya se înroşi. Ei fuseseră întotdeauna apropiaţi. Jon avea figura tatălui său, la fel ca ea. Erau singurii. Robb şi Sansa şi Bran, ba chiar şi micul Rickon, toţi aveau trăsături de Tully, cu zâmbete plăcute şi foc în păr. Când Arya era mică, îi fusese teamă că şi ea era tot un bastard. La Jon se dusese să-i comunice temerile sale, şi tot Jon fusese acela care o liniştise.

– De ce nu eşti şi tu în curte? îl întrebă Arya.

El îi oferi un zâmbet strâmb.

– Bastarzilor nu li se permite să-i atingă pe tinerii prinţi, zise el. Rănile cu care se aleg pe terenul de exerciţii trebuie să fie făcute de săbiile celor ca ei.

– Oh!

Arya se simţi tulburată. Ar fi trebuit să-şi dea seama. Pentru a doua oară în cursul aceleiaşi zile, reflectă la faptul că viaţa nu era cinstită. Privi cum frăţiorul ei îl pocnea pe Tommen.

– Aş putea lupta la fel de bine ca Bran, zise ea. Are numai şapte ani, eu nouă.

Jon o contemplă cu întreaga sa înţelepciune de la paisprezece ani.

– Eşti prea slăbănoagă, zise el. O luă de braţ ca să-i simtă muşchii, apoi oftă şi clătină din cap. Mă îndoiesc că ai putea, măcar, ridica o sabie lungă, darămite s-o şi roteşti.

Arya îşi trase braţul şi-i aruncă o privire cruntă. Jon îi ciufuli din nou părul. Se uitau cum Bran şi Tommen îşi dădeau târcoale.

– Îl vezi pe Prinţul Jeffrey? întrebă Jon.

Nu-l văzuse, nu la început, dar când se uită din nou, îl găsi în spate, sub umbra zidului înalt de piatră. Era înconjurat de bărbaţi pe care nu-i recunoscu, tineri domni îmbrăcaţi în livrelele Caselor Lannister şi Baratheon, nişte străini cu toţii. Printre ei se găseau şi câţiva bărbaţi mai vârstnici; cavaleri, presupuse ea.

– Uită-te la blazonul de pe pieptarul lui, îi sugeră Jon.

Arya privi. Pe pieptarul vătuit al prinţului era brodat un blazon ornamentat. Nu exista nici o îndoială că lucrul de mână fusese migălos. Blazonul era împărţit la mijloc; pe o parte se afla cerbul încoronat al Casei regale, iar pe partea cealaltă, leul Casei Lannister.

– Lannisterii sunt mândri, remarcă Jon. Ai putea crede că sigiliul regal ar fi suficient, dar nu. El face Casa mamei sale egală în onoruri cu cea a regelui.

– Femeia este la fel de importantă! protestă Arya. Jon chicoti.

– Poate că şi tu ar trebui să faci acelaşi lucru, surioară. Uneşte Tully cu Stark pe blazonul tău.

– Un lup cu un peşte în bot? Asta o făcu să râdă. Ar arăta caraghios. În afară de asta, o fată nu poate lupta, aşa că de ce ar avea blazon?

Jon dădu din umeri.

– Fetele primesc blazonul, însă nu şi armele pe el. Bastarzii primesc armele, însă nu şi blazonul. Nu eu am făcut regulile, surioară.

Dinspre curtea de jos se auzi un strigăt. Prinţul Tommen se rostogolea prin praf încercând să se ridice, fără să reuşească. Căptuşeala de protecţie îl făcea să arate ca o ţestoasă căzută pe spate. Bran stătea deasupra lui, cu sabia ridicată, gata să-l pocnească din nou, îndată ce s-ar fi ridicat în picioare. Bărbaţii începură să râdă.

– Ajunge! strigă Ser Rodrik. Îi întinse mâna prinţului şi-l ridică. Ai luptat bine, Lew. Donnis, ajută-l să scape de armură. Privi în jur. Prinţ Jeffrey, Robb, aţi vrea să faceţi o rundă?

Robb, deja transpirat de pe urma ultimei runde, înainta nerăbdător.

– Bucuros.

Jeffrey ieşi la lumină, ca răspuns la provocarea Robb. Părul său lucea precum firul de aur. Părea plictisit.

– Acesta-i un joc pentru copii, Ser Rodrik.

Lui Theon Greyjoy îi scăpă, brusc, un hohot de râs.

– Sunteţi copii, rosti el ironic.

– Poate că Robb este copil, zise Jeffrey. Eu sunt prinţ. Şi apoi, m-am săturat să-i pocnesc pe cei din Casa Stark cu săbii de jucărie.

– Ai primit mai multe lovituri decât ai dat, Jeff, zise Robb. Ţi-e teamă?

Prinţul Jeffrey se uită la el.

– Oh, de-a dreptul îngrozit. Eşti atât de în vârstă!

Unii dintre bărbaţii Lannister râseră. Jon privi în jos, spre scenă, încruntându-se.

– Jeffrey este cu adevărat doar un rahat mic, îi spuse el Aryei.

Ser Rodrik se trăgea gânditor de perciunii săi albi.

– La ce vă gândiţi? îl întrebă el pe prinţ.

– Săbii cu tăiş.

– S-a făcut, răspunse Robb. O să-ţi pară rău! Maestrul armurier îşi puse un braţ pe umărul lui, pentru a-l face să tacă.

– Săbiile cu tăiş sunt prea periculoase. Am să vă dau voie cu săbiile de turnir, cu muchiile boante.

Jeffrey nu spuse nimic, însă un bărbat, necunoscut Aryiei, un cavaler înalt cu părul negru