— Mama tot încearcă să ne tragă de limbă pe mine şi pe Hermione. Vrea să afle unde plecăm. O să încerce şi cu tine, să  fii pregătit. Tata şi cu Lupin ne-au întrebat şi ei, dar le-am spus  că Dumbledore ţi-a spus să nu zici nimănui, în afară de noi, şi  au lăsat-o baltă. Mama însă, nu. E hotărâtă să afle. Prezicerea  lui Ron se adeveri cu doar câteva ore mai târziu. Cu puţin  înainte de prânz, doamna Weasley îl luă pe Harry de lângă  ceilalţi, rugându-l să o ajute să identifice o şosetă  desperecheată, care credea că îi căzuse lui din rucsac. Imediat  ce îl prinse singur în spălătoria micuţă de lângă bucătărie,  deschise subiectul.

— Ron şi Hermione par să aibă impresia că voi trei  renunţaţi la Hogwarts, începu ea pe un ton firesc, relaxat.

— A, spuse Harry. Păi, da. Aşa facem. Storcătorul porni de unul singur într-un colţ, storcând ceva ce părea a fi o vestă a  domnului Weasley.

— Şi pot să te întreb de ce anume renunţaţi la educaţia  voastră? continuă doamna Weasley.

— Păi, Dumbledore mi-a lăsat... ceva de făcut, murmură  Harry. Ron şi Hermione ştiu despre ce este vorba şi vor să vină  şi ei.

— Şi ce este acest „ceva"?

— Îmi pare rău, nu pot să...

— Ei bine, sinceră să fiu, cred că eu şi cu Arthur avem  dreptul să ştim şi sunt convinsă că şi domnul şi doamna  Granger ar fi de acord! spuse doamna Weasley. Harry se temuse de strategia „părintelui îngrijorat". Se strădui să o privească în ochi şi, când o făcu, îşi dădu seama că aveau exact aceeaşi  nuanţă de căprui ca şi ai lui Ginny. Acest lucru nu îi uşura  deloc situaţia.

— Dumbledore nu a vrut să mai ştie nimeni altcineva,  doamnă Weasley. Îmi pare rău. Ron şi Hermione nu sunt nevoiţi  să vină, este alegerea lor...

— Mie mi se pare că nici tu nu eşti nevoit să mergi! se răsti  ea, renunţând la orice fel de disimulare. Abia dacă sunteţi  majori, oricare dintre voi! Este o nebunie, dacă Dumbledore avea ceva de rezolvat, avea tot Ordinul la dispoziţie! Harry, cred  că nu ai înţeles bine ce a spus. Probabil că ţi-a zis că voia ca  lucrul acesta să fie făcut de cineva şi tu ai înţeles din greşeală  că se referea la tine.

— Am înţeles exact ce mi-a spus, răspunse Harry scurt.

Trebuie s-o fac eu. Îi dădu înapoi şoseta cu un model din două  fire de papură aurii, pe care se presupunea că ar fi trebuit să o identifice.

— Şi nu este a mea, eu nu ţin cu Puddlemere United.

— A, da, bineînţeles, spuse doamna Weasley, revenind dintr-odată, într-un mod destul de enervant, la tonul de dinainte. Trebuia să-mi dau seama. Ei bine, Harry, dacă tot eşti aici, nu-i aşa că o să ne ajuţi cu pregătirile pentru nunta lui Bill  şi Fleur? Mai sunt încă o mulţime de lucruri de făcut.

— Ba da... sigur că da, spuse Harry, derutat de această  trecere rapidă la un alt subiect.

— Ce drăguţ din partea ta, răspunse ea şi ieşi din spălătorie

— Zâmbind.

Din acea clipă, doamna Weasley avu grijă ca Harry, Ron şi  Hermione să fie atât de ocupaţi cu pregătirile pentru nuntă,  încât abia dacă mai avură timp să gândească. Cea mai  inofensivă explicaţie a comportamentului doamnei Weasley era  că voia să îi facă să nu-şi mai amintească de Ochi-Nebun Moody  şi de grozăviile recentei călătorii. Însă după două zile de lustruire neîntreruptă a tacâmurilor, de asortare a fundiţelor şi  a florilor, de dezpiticire a grădinii şi de ajutor dat doamnei  Weasley la pregătirea unor cantităţi enorme de tartine, Harry  începu să suspecteze că motivul era altul. Toate însărcinările pe care le dădea păreau să îi ţină pe Harry, Ron şi Hermione departe unul de altul; nu avusese ocazia să vorbească singur cu ei din seara în care sosise, când le povestise cum Cap-de-Mort îl  torturase pe Olivander.

— Cred că mama are impresia că, dacă poate să vă  împiedice să vorbiţi şi să faceţi planuri, o să reuşească să vă  facă să amânaţi plecarea, îi şopti Ginny lui Harry, în timp ce puneau masa pentru cină, în a treia noapte a şederii lui acolo.

— Şi ce crede că se va întâmpla după aceea? murmură  Harry. Crede că altcineva o să-l omoare pe Cap-de-Mort, în timp ce ea ne ţine aici, ca să facem poale-n-brâu?

Vorbise fără să gândească şi o văzu pe Ginny cum se albeşte.

— Deci e adevărat? spuse ea. Asta vreţi să faceţi?

— A, nu... glumeam, spuse Harry pe un ton evaziv.

Se uitară lung unul la celălalt şi în expresia lui Ginny era  ceva mai mult decât şoc. Deodată, Harry îşi dădu seama că era  pentru prima dată singur cu ea de când petrecuseră orele acelea furate în colţuri ascunse ale domeniilor de la Hogwarts.  Era sigur că şi ea îşi amintea de ele. Amândoi tresăriră când  uşa se deschise şi înăuntru intrară domnul Weasley, Kingsley şi  Bill. În ultima vreme, şi alţi membri ai Ordinului veneau destul  de des la cină, pentru că, în locul Casei Cumplite, numărul  doisprezece, Vizuina devenise noul sediu. Domnul Weasley le explicase că, după moartea lui Dumbledore, Păstrătorul  Secretului, fiecare dintre cei cărora Dumbledore le încredinţase adresa Casei Cumplite devenise la rândul său un Păstrător al  Secretului.

— Dat fiind că suntem douăzeci, Vraja Fidelius este mult mai puţin puternică decât înainte. Devoratorii Morţii au de douăzeci de ori mai multe ocazii pentru a obţine secretul de la  cineva. Nu ne putem aştepta să mai reziste mult.

— Dar, în mod sigur, Plesneală trebuie să le fi dat deja  adresa Devoratorilor Morţii, nu-i aşa? întrebă Harry.

— Ei bine, Ochi-Nebun a aruncat câteva blesteme împotriva  lui Plesneală, în cazul în care se va mai întoarce acolo. Sperăm  că vor fi destul de puternice pentru a-l împiedica să intre şi  pentru a-i lega limba, dacă încearcă să spună cuiva de locul  acela, dar nu putem şti sigur. Ar fi fost o nebunie să folosim în  continuare casa