aceasta, atât de naivă, se vedea cât de colo că e tulburată; un simţământ de jenă şi chiar de mânie îi întuneca seninătatea adâncă şi, mai presus decât toate interesele vulgare ale vieţii, seninătatea care dădea atâta farmec înfăţişării ei îngereşti.

Julien se apropie cu grabă; îl admira braţele atât de frumoase, ivite pe sub şalul zvârlit peste umeri. Prospeţimea aerului dimineţii părea că sporeşte şi mai mult strălucirea obrajilor ei, pe care zbuciumul din timpul nopţii îl făcuse şi mai sensibili la toate impresiile. Frumuseţea aceasta modestă, mişcătoare şi totuşi purtând pecetea unor gânduri cu greu de găsit la oamenii de rând, părea că-i descoperă lui Julien însuşiri ale sufletului necunoscute lui până atunci. Pierdut în admirarea farmecelor care îi mângâiau privirile nesăţioase, Julien nu se mai preocupa deloc de primirea prietenoasă la care se aştepta. De aceea îl miră cu atât mai mult răceala ca de gheaţă pe care ea căuta să i-o arate; îndărătul răcelii acesteia, crezu chiar că întrezăreşte intenţia de a-l pune la locul lui.

Zâmbetul de plăcere îi pieri de pe buze; Julien îşi aminti ce rang are în societate şi mai ales în ochii unei moştenitoare nobile şi bogate. Cât ai clipi, pe faţă nu i se mai citea decât trufia şi mânia împotriva lui însuşi. Nu mai putea de ciudă că-şi întârziase plecarea cu mai mult de o oră, ca să aibă parte de o primire atât de umilitoare.

„Numai un dobitoc se poate mânia pe alţii, îşi spuse el: o piatră cade pentru că e grea. Oare o să mă port mereu ca un copil? Când am să deprind bunul obicei de a nu le dărui din sufletul meu oamenilor ăstora decât exact pentru cât mă plătesc? Dacă vreau să mă bucur şi de respectul lor şi de al meu, trebuie să le arăt că numai sărăcia mea are legături cu bogăţia lor, dar că inima mea îmi e la o mie de leghe depărtare de neobrăzarea lor şi stă într-o sferă prea înaltă ca s-o poată atinge măruntele lor hatâruri sau semne de dispreţ.”

În timp ce simţămintele acestea năpădeau sufletul tânărului preceptor, chipul lui viu căpătă expresia trufiei în suferinţă şi a ferocităţii. Doamna de Rénal îşi pierdu cumpătul. Răceala virtuoasă cu care voise să-l întâmpine făcu loc bunăvoinţei, unei bunăvoinţe însufleţite de uimirea nemăsurată faţă de neaşteptata schimbare petrecută sub ochii ei. Cuvintele fără rost pe care oamenii şi le spun dimineaţa, despre sănătate, despre vreme, le pieriră de pe buze la amândoi odată. Julien, căruia niciun fel de pasiune nu-i tulbura mintea, găsi repede un prilej să-i arate doamnei de Rénal cât de puţin se credea în relaţii de prietenie cu ea. Nu-i pomeni o vorbă despre scurta lui călătorie, o salută şi plecă.

Pe când se uita la el cum se depărtează, înmărmurită de trufia întunecată pe care o citise în privirea lui atât de plină de atenţie în ajun, fiul ei mai mare, care venea alergând din fundul grădinii, îi spuse îmbrăţişând-o:

— Avem vacanţă. Domnul Julien pleacă într-o călătorie.

La auzul acestor cuvinte, doamna de Rénal simţi cum o străbate un fior ca de moarte; era nefericită din pricina virtuţii ei şi mai nefericită încă din pricina slăbiciunii.

Ştirea aflată îl absorbi toate gândurile şi i le mână departe de cuminţile hotărâri luate în noaptea cumplită pe care o petrecuse. Acum nu mai era vorba să-i reziste iubitului acestuia atât de drag, ci să-l piardă pentru totdeauna.

La prânz, fu nevoită să stea la masă împreună cu ceilalţi. Şi, ca o culme a nenorocirii, domnul de Rénal şi doamna Derville nu vorbiră decât despre plecarea lui Julien. Primarul din Verrières observase ceva neobişnuit în tonul cu care îl ceruse concediu.

— Fără îndoială că ţărănuşului nostru i-a mai făcut cineva propuneri de angajare. Dar acest cineva, fie el chiar domnul Valenod, o să se simtă cam descurajat de cei şase sute de franci cu care va trebui să-şi ridice cheltuiala anuală. Ieri, La Verrières, i-o fi cerut un răgaz de trei zile să se mai gândească; şi azi-dimineaţă, ca să nu fie silit să-mi dea un răspuns, domnişorul pleacă în munţi. Să fii la cheremul unui ticălos de lucrător care se obrăzniceşte, iată unde am ajuns!

„Din moment ce soţul meu, căruia nici prin gând nu-i trece cât de adânc l-a jignit pe Julien, crede că el ne va părăsi, ce trebuie să cred eu atunci? gândi doamna de Rénal. Ah, totul s-a sfârşit!”

Ca măcar să poată plânge în voie şi să nu fie nevoită să răspundă întrebărilor doamnei Derville, spuse că are o durere de cap îngrozitoare şi se culcă.

— Aşa sunt femeile, repetă domnul de Rénal; totdeauna e câte ceva care nu merge la maşinăriile astea complicate. Şi plecă, încercând să pară glumeţ.

Pe când doamna de Rénal se zbuciuma, pradă celor mai cumplite chinuri ale patimii pe care i-o hărăzise soarta, Julien îşi vedea voios de drum, străbătând frumoasele privelişti ale munţilor. Trebuia să taie marele masiv de la nord de Vergy. Poteca pe care mergea, urcând încetul cu încetul printre codrii de fagi, şerpuieşte la nesfârşit pe povârnişul muntelui înalt care desenează la miazănoapte valea râului Doubs. Curând, privirile călătorului, trecând peste crestele mai joase ce mărginesc râul Doubs spre sud, ajunseră până-n câmpiile roditoare din Burgundia şi Beaujolais: Şi, oricât de nesimţitor i-ar fi fost sufletul la asemenea frumuseţi, tânărul nostru ambiţios nu se putea împiedica să se oprească locului din când în când, ca să admire o privelişte atât de vastă şi atât de impunătoare.

În sfârşit, atinse creasta muntelui celui mare pe lângă care trebuia să treacă pentru a ajunge, pe calea aceasta piezişă, în vâlceaua singuratică unde locuia Fouqué, tânărul negustor de lemne, prietenul lui. Julien n-avea zor să dea ochi nici cu el şi nici cu vreo altă făptură omenească. Ascuns ca o pasăre de pradă în mijlocul stâncilor golaşe de pe creasta muntelui, putea să zărească din depărtare orice om care s-ar fi apropiat de el. Pe povârnişul aproape abrupt al unei