stânci, văzu o mică grotă. Pornind din nou la drum, ajunse curând la ea. „Aici, îşi spuse el cu ochii strălucind de bucurie, oamenii n-ar putea să-mi facă niciun rău.” Îi dădu prin minte să-şi satisfacă plăcerea de a-şi însemna gândurile, plăcere atât de primejdioasă pentru el în oricare alt loc. Un bolovan pătrat îl servi drept masă. Pana îl zbura pe hârtie nu mai vedea nimic în preajmă. În sfârşit, observă că soarele apune îndărătul munţilor îndepărtaţi din Beaujolais.

 „De ce nu mi-aş petrece noaptea aici? se întrebă el. Am pâine şi sunt liber!” Sunetul acestui măreţ cuvânt îl înflăcăra inima. Făţărnicia îl împiedica să fíe liber până şi la Fouqué. Cu capul sprijinit în palme, Julien rămase în grota aceea, mai mulţumit decât fusese toată viaţa, frământat de visuri si de fericirea libertăţii lui. Pe negândite, văzu stingându-se, una după alta, toate razele amurgului. În mijlocul beznei fără de sfirşit, sufletul i se pierdu în contemplarea a ceea ce îşi închipuia că va întâlni, într-o bună zi, la Paris. Vedea în primul rând o femeie, cu mult mai frumoasă şi cu o minte neasemuit mai aleasă decât toate pe care le putuse întâlni în provincie. O iubea cu patimă şi era iubit. Şi dacă se despărţea de ea pentru câteva clipe, o făcea doar pentru a se acoperi de glorie şi a-i merita şi mai mult iubirea.

Chiar presupunând că ar avea imaginaţia lui Julien, oricare tânăr crescut în mijlocul tristelor adevăruri ale societăţii pariziene ar fi fost trezit, la acest episod al romanului său, de fiorul rece al ironiei; isprăvile mari ar fi pierit o dată cu speranţa de a se înfăptui, ca să facă loc zicalei atât de cunoscute: „Dacă îţi laşi singură iubita, eşti în primejdie, vai! să fii înşelat de două-trei ori pe zi”. Julien însă, ca orice ţăran tânăr, nu vedea între el şi faptele cele mai eroice decât lipsa prilejului de a le înfăptui.

Dar o beznă adâncă luase locul luminii de peste zi şi mai avea de mers două leghe până la cătunul unde locuia Fouqué. Înainte de a părăsi grota, Julien aprinse focul şi arse cu grijă tot ce scrisese.

Prietenul lui se miră grozav când îl auzi bătându-i la poartă, la ora unu noaptea. Nu se culcase încă: îşi făcea socotelile. Era un tânăr înalt, nu prea frumos, cu trăsături mari şi aspre, cu un nas cât toate zilele şi cu multă bunătate sufletească ascunsă sub înfăţişarea aceasta neplăcută.

— Te-ai certat cumva cu domnul de Rénal de-mi pici aşa, pe nepusă masă?

Julien îl povesti, dar cum se cuvenea, întâmplările din ajun.

— Rămâi la mine, îi spuse Fouqué. Văd că-i cunoşti pe domnul de Rénal, pe domnul Valenod, pe subprefectul Maugiron, pe părintele Chélan şi că ai înţeles cât se poate de bine firea oamenilor ăstora. Eşti în stare să iei parte la licitaţii. Ştii mai multă aritmetică decât mine şi o să-mi ţii socotelile. Câştig bine cu negoţul meu, dar neputinţa de a duce singur toate în spate şi teama de a nu da peste un pungaş dacă mi-aş lua un tovarăş mă împiedică necontenit să închei afaceri minunate. Nu-i nicio lună de când l-am făcut să câştige şase mii de franci pe Michaud de Saint-Amand, pe care nu-l mai văzusem de vreo şase ani şi pe care l-am întâlnit, din întâmplare, la o vânzare, în Pontarlier. De ce n-ai fi câştigat tu ăşti şase mii de franci, sau măcar trei mii? Căci dacă în ziua aceea te-aş fi avut cu mine, aş fi participat la licitaţia pentru tăierea acelui parchet de pădure şi toată lumea mi l-ar fi lăsat îndată. Fă-te tovarăş cu mine.

Propunerea aceasta îl supără pe Julien, căci nu se potrivea cu nebunia lui. În timpul cinei pe care cei doi prieteni şi-o pregătiseră ei înşişi, ca eroii lui Homer, pentru că Fouqué trăia singur, negustorul îl arătă lui Julien socotelile lui şi-i dovedi cât de bănos era negoţul cu lemne. Fouqué avea cele mai bune păreri despre înţelepciunea şi caracterul lui Julien.

Când Julien rămase, în sfârşit, singur în odăiţa clădită din bârne de brad, îşi spuse: „E drept că aş putea să câştig aici vreo câteva mii de franci şi apoi să îmbrăţişez mai uşor meseria de ostaş sau pe aceea de preot, după moda care va domni atunci în Franţa. Bănişorii agonisiţi ar înlătura toate piedicile mărunte. Trăind singuratic în munţii aceştia, mi-aş mai risipi un pic groaznica nepricepere în privinţa atâtor lucruri care-i preocupă pe toţi aceşti oameni de salon. Dar Fouqué nu vrea să se însoare şi-mi repetă întruna că singurătatea îl face nefericit. E vădit că, dacă doreşte să-şi la pe cineva fără niciun capital, o face numai de dragul de a avea un tovarăş care să nu-l părăsească niciodată.”

„Cum, să-mi înşel prietenul?” se indignă Julien. El, pentru care făţărnicia şi lipsa oricărui sentiment de simpatie omenească erau singurele mijloace de a se descurca în viaţă, nu putu de data aceasta să îndure ideea de a fi cât de cât lipsit de delicateţe faţă de un om care îl iubea.

Dar, deodată, Julien se simţi fericit: găsise un motiv de refuz. „Cum! Dar aş pierde ca un laş şapte sau opt ani. Aş fi om abia la douăzeci şi opt de ani, vârstă la care Bonaparte săvârşise cele mai glorioase fapte! După ce voi fi câştigat, neştiut de nimeni, ceva bani, alergând pe la vânzările astea de lemne şi câştigând stima câtorva pungaşi mărunţi, cine îmi garantează că voi mai avea focul sacru fără de care hu poţi să-ţi faci un nume?”

A doua zi dimineaţă, Julien îi răspunse cu mult sânge rece bunului Fouqué, care socotea tovărăşia ca şi făcută, că sfânta chemare pe care o simte pentru a sluji altarul nu-i îngăduia să primească. Fouqué nu se putea dumiri.

— Dar nu te gândeşti, îl repetă el, că te fac asociatul meu, sau, dacă-ţi place mai mult, că-ţi dau patru mii de franci pe an? Şi vrei să te întorci la domnul de