Rénal, care te dispreţuieşte cum îşi dispreţuieşte noroiul de pe cizme! Când o să ai în pungă două sute de taleri, cine te va împiedica să intri la seminar? Ba, mai mult încă, mă leg să-ţi fac rost de cea mai bună parohie din ţinut. Căci, adăugă Fouqué coborând glasul, eu le duc lemne de foc şi domnului… şi domnului… Le dau esenţă de stejar, calitatea întâi, pe care ei mi-o plătesc la preţul lemnelor obişnuite, dar socot că nu există bani mai bine plasaţi.

Nimic nu putu învinge sfânta chemare a lui Julien. Fouqué îl socoti până la urmă puţin nebun. A treia zi, de cu zori, Julien îşi părăsi prietenul ca să-şi petreacă ziua în mijlocul stâncilor de pe muntele cel mare. Îşi regăsi grota, dar îşi pierduse liniştea sufletească i-o răpise oferta prietenului său. Asemeni lui Hercule, se afla la răspântia nu dintre păcat şi virtute, ci dintre mediocritatea dăruită de o bunăstare asigurată şi toate visele eroice ale tinereţii. „Aşadar, n-am o tărie sufletească de neclintit”, îşi spunea el. Şi îndoiala asta îl durea cel mai mult. „Nu sunt făcut din acelaşi aluat cu oamenii mari, de vreme ce mi-e teamă că opt ani irosiţi ca să-mi câştig pâinea ar putea să-mi răpească forţa aceea sublimă care duce la săvârşirea faptelor măreţe.”

 

Capitolul XIII                                       Ciorapii ajuraţi

 

Un roman: o oglindă pe care-o

plimbi de-a lungul unui drum.

SAINT-RÉAL{36}

 

CÂND JULIEN ZĂRI PITOREŞTILE ruine ale străvechii biserici din Vergy, îşi dădu seama că de două zile nu se mai gândise, nici măcar în treacăt, la doamna de Rénal. „În ziua când am plecat, femeia aceasta mi-a reamintit distanţa nemărginită care ne desparte şi m-a tratat ca pe un fiu de lucrător. Fără îndoială, a vrut să-mi arate cât de rău îl pare că mi-a lăsat mâna ei, în ajun… Şi totuşi, ce mână frumoasă are! Cât farmec! Câtă nobleţe în privirile acestei femei!”

Posibilitatea de a se îmbogăţi pe lângă Fouqué făcea ca gândurile lui Julien să fie întrucâtva mai puţin apăsătoare; simţământul viu al sărăciei şi al stării lui înjositoare în ochii lumii nu-l mai necăjea atât de des. Ca şi cum s-ar fi aflat undeva, pe o înălţime, putea acum să judece şi să domine, ca să zic aşa, sărăcia cruntă şi îndestularea căreia el îi spunea tot bogăţie. Departe de a-şi privi ca un filosof situaţia, Julien avea totuşi destulă luciditate ca să se simtă schimbat după călătoria aceasta în munţi.

Şi îl miră adânca tulburare cu care doamna de Rénal ascultă scurta povestire despre călătoria sa, povestire cerută de ea.

Fouqué avusese planuri de însurătoare, iubiri nefericite; destăinuirile îndelungi în legătură cu ele răpiseră mult timp din convorbirile celor doi prieteni. După ce întâlnise prea devreme fericirea, Fouqué observase că nu era el singurul iubit. Toate povestirile acestea îl miraseră pe Julien şi aflase din ele o sumedenie de lucruri noi. Până atunci, viaţa lui singuratică, trăită numai în închipuire şi-n neîncredere, îl depărtase de tot ce l-ar fi putut lumina.

Cât lipsise Julien, pentru doamna de Rénal viaţa nu fusese decât un lung şir de chinuri felurite, dar toate de neîndurat; se simţise cu adevărat bolnavă.

— Mai ales, îi spuse doamna Derville când îl văzu sosind pe Julien, bolnavă cum eşti, diseară nu cumva să ieşi în grădină. Umezeala aerului te-ar putea îmbolnăvi şi mai rău.

Doamna Derville vedea cu mirare că prietena ei, pe care domnul de Rénal o dojenea mereu că se îmbracă prea simplu, îşi pusese nişte ciorapi ajuraţi şi nişte pantofi de toată frumuseţea, abia aduşi de la Paris. De trei zile încoace, singura distracţie a doamnei de Rénal fusese să croiască şi s-o zorească pe Élisa să-i coasă o rochie de vară dintr-o ţesătură foarte la modă. Abia putuseră termina rochia, câteva clipe înainte de sosirea lui Julien; doamna de Rénal o îmbrăcă imediat. Prietena ei nu mai avu nicio îndoială. „Iubeşte, nefericita!” îşi spuse doamna Derville. Şi-i înţelese toate simptomele ciudate ale bolii.

Apoi o văzu vorbindu-i lui Julien. Obrajii i se făceau când albi ca varul, când roşii ca focul. În ochii ei, aţintiţi în ochii tânărului preceptor, se oglindea o adâncă nelinişte. Doamna de Rénal se aştepta dintr-o clipă în alta ca el să se explice şi să-i anunţe că-i va părăsi sau că va rămâne. Julien nici nu pomenea măcar despre asemenea lucruri, la care nu se gândea. După un zbucium îngrozitor, doamna de Rénal îndrăzni, în sfârşit, să-l întrebe, cu o voce tremurătoare, în care i se oglindea întreaga patimă

— Ai să-ţi părăseşti elevii ca să intri în altă parte?

Julien fu izbit de vocea nesigură şi de privirea doamnei de Rénal. „Femeia asta mă iubeşte, îşi spuse el; dar după ce-o să-i treacă slăbiciunea de care, în trufia ei, se căieşte, şi după ce n-o să-i mai fie teamă că plec, o s-o cuprindă iar mândria.” Felul acesta de a privi situaţia străbătu ca un fulger prin mintea lui Julien. Răspunse şovăielnic:

— Mi-ar veni tare greu să părăsesc nişte copii atât de drăguţi şi de viţă atât de aleasă, dar poate voi fi nevoit s-o fac. Omul are îndatoriri şi faţă de sine însuşi.

Rostind cuvintele de viţă atât de aleasă (cuvinte aristocratice pe care Julien le învăţase de curând), în el se iscă un simţământ adânc, potrivnic simpatiei. „În ochii femeii acesteia, gândea Julien, eu nu sunt de viţă aleasă.”

Ascultându-l, doamna de Rénal îl admira inteligenţa şi frumuseţea, dar îşi simţea inima zdrobită la gândul plecării pe care el o lăsa să se întrevadă. Toţi cunoscuţii din Verrières, veniţi s-o viziteze cât lipsise Julien, se întrecuseră în complimente pentru omul minunat pe care soţul ei avusese norocul să-l descopere te miri unde. Şi asta nu fiindcă oamenii aceştia ar fi priceput mare lucru din progresele făcute de copii. Faptul că el ştia Biblia pe de rost, şi încă în latineşte, îl umpluse pe localnicii din Verrières