Cum nu vorbea cu nimeni, Julien habar n-avea de toate acestea. Dacă doamna de Rénal s-ar fi putut stăpâni cât de cât, l-ar fi lăudat pentru faima dobândită şi, potolindu-i astfel orgoliul, ar fi avut în faţă un Julien blând şi drăguţ, cu atât mai mult cu cât el găsea că rochia ei cea nouă e încântătoare. Doamna de Rénal, mulţumită si de frumuseţea rochiei şi mai ales de ceea ce îi spusese Julien în această privinţă, dori să facă o plimbare în grădină; curând, însă, mărturisi că nu e în stare să umble. Şi se sprijini de braţul călătorului, dar, în loc să-i sporească puterile, atingerea braţului acestuia i le răpi cu totul.

Se întunecase; de îndată ce se aşezară unul lângă altul, Julien, folosindu-şi vechiul privilegiu, îndrăzni să-şi apropie buzele de braţul frumoasei lui vecine şi să-i la mâna. Nu se gândea la doamna de Rénal, ci la îndrăzneala dovedită de Fouqué faţă de amantele lui; cuvintele de viţă aleasă îl mai apăsau încă inima. Doamna de Rénal îl strânse mâna, dar asta nu-i făcu niciun fel de plăcere.

Departe de a se mândri sau măcar de a fi recunoscător pentru sentimentele pe care, în seara aceea, doamna de Rénal le trăda prin semne prea vădite, frumuseţea, eleganţa, prospeţimea îl lăsară aproape nepăsător. Curăţia sufletească, lipsa oricărui simţământ de ură prelungesc, fără doar şi poate, durata tinereţii. Faţa îmbătrâneşte înainte de toate la cele mai multe dintre femeile frumoase.

Julien fu posac toată seara; până atunci nu se mâniase decât împotriva soartei şi a societăţii; dar, de când Fouqué îi oferise un mijloc josnic de a se îmbogăţi, era tare mânios pe el însuşi. Adâncit în gândurile lui, deşi din când în când le mai spunea câte o vorbă celor două prietene, până la urmă, fără să-şi dea seama, lăsă mâna doamnei de Rénal. Gestul acesta o tulbură adânc pe biata femeie: văzu în el un semn al ursitei.

Dacă ar fi fost sigură de dragostea lui Julien, poate că virtutea ar fi găsit putere să i se împotrivească. Dar, tremurând de teamă că-l va pierde pentru totdeauna, patima o rătăci într-atâta, încât apucă ea mâna lui Julien care, în visarea lui, şi-o ţinea sprijinită de spătarul scaunului. Asta îl trezi pe tânărul ambiţios: ar fi vrut să-i aibă martori în clipa aceea pe toţi nobilii trufaşi care, când el stătea la coada mesei, alături de copii, îl priveau cu un zâmbet atât de ocrotitor. „Femeia asta nu mă mai dispreţuieşte, îşi spuse el, deci, am datoria faţă de mine însumi să-i fiu amant.” O asemenea idee nu i-ar fi venit în minte înainte de mărturisirile naive ale lui Fouqué.

Hotărârea luată pe neaşteptate fu un prilej plăcut de a-şi petrece timpul. Julien îşi spunea: „Una dintre aceste două femei trebuie să fie a mea”. Observă că l-ar fi atras mai mult să-i facă curte doamnei Derville; nu fiindcă ar fi fost mai frumoasă, ci pentru că îl cunoscuse ca preceptor, stimat pentru ştiinţa lui, şi nu ca biet cherestegiu, purtând la subsuoară o haină de lână creaţă, aşa cum apăruse pentru prima oară în faţa doamnei de Rénal.

Şi tocmai sub înfăţişarea tânărului lucrător, roşind până-n albul ochilor, încremenit în faţa porţii şi neîndrăznind să sune, şi-l închipuia doamna de Rénal cu cel mai mare drag.

Chibzuind mai departe asupra situaţiei sale, Julien văzu că nici prin minte nu trebuia să-i treacă s-o cucerească pe doamna Derville, care observase pesemne că doamna de Rénal îl place. Silit să se întoarcă la aceasta din urmă, Julien se întrebă: „Ce ştiu eu despre firea ei? Doar atât: înainte de a pleca în călătorie, îl luam mâna şi ea şi-o retrăgea; astăzi, eu îmi retrag mâna, iar ea o prinde şi o strânge într-a ei. Ar fi un prilej cum nu se poate mai nimerit să-i plătesc pentru tot dispreţul pe care mi l-a arătat. Dumnezeu ştie câţi amanţi o fi avut! Poate că acum mă alege pe mine numai fiindcă întâlnirile ne sunt mai lesnicioase”.

Aceasta e, vai! nenorocirea unei civilizaţii excesive! La douăzeci de ani, sufletul unui tânăr, dacă are cât de cât educaţie, se află la mii de leghe depărtare de spontaneitatea fără de care dragostea este, adeseori, cea mai plicticoasă dintre obligaţii.

„Sunt dator faţă de mine s-o cuceresc, continuă mărunta vanitate a lui Julien, cu atât mai mult cu cât, dacă nu voi fi niciodată bogat şi dacă cineva se va gândi să-mi reproşeze josnica slujbă de preceptor, îl voi putea face să înţeleagă că dragostea m-a aruncat aici.”

Julien îşi trase din nou mâna dintr-a doamnei de Rénal, apoi i-o prinse strâns. Pe la miezul nopţii, când reintrau în salon, doamna de Rénal îl întrebă cu jumătate glas:

— Ai să ne părăseşti? Pleci? Julien îi răspunse oftând:

— Sunt nevoit să plec, căci vă iubesc cu patimă… E un păcat… Şi încă ce păcat pentru un tânăr cu gândul la preoţie!

Doamna de Rénal se rezemă de braţul lui, atât de aproape, încât obrajii ei simţiră căldura obrajilor lui Julien.

Fiecare din ei îşi petrecu noaptea într-un chip deosebit. Doamna de Rénal se pierdu în extazul celei mai înalte voluptăţi morale. O fetiţă cochetă, care iubeşte de la o vârstă fragedă, se deprinde cu frământările dragostei; iar când ajunge la vârsta adevăratei pasiuni, farmecul noutăţii dispare. Dar doamna de Rénal nu citise niciodată romane şi toate nuanţele fericirii erau noi pentru ea. Niciun adevăr trist nu-i îngheţa inima, nici chiar spectrul viitorului. Se vedea la fel de fericită peste zece ani, pe cât era în clipa aceea. Până şi ideea virtuţii şi a credinţei jurată domnului de Rénal, idee care o tulburase cu câteva zile mai înainte, se ivi zadarnic şi fu alungată ca un oaspete nedorit. „Niciodată nu-i voi îngădui nimic lui Julien, îşi spuse doamna de Rénal. Vom trăi şi de acum înainte aşa cum trăim de o lună. Îmi va fi prieten.”