O fată de şaisprezece ani avea

un ten ca o petală de roză şi îşi

dădea cu fard.

POLIDORI{37}

LUI JULIEN, OFERTA FĂCUTĂ de Fouqué îl răpise liniştea şi bucuria; acum nu mai ştia ce hotărâre să ia.

„Vai! poate că-mi lipseşte voinţa şi n-aş fi fost un bun ostaş al lui Napoleon. Cel puţin, adăugă el, micul meu joc cu stăpâna casei o să mă distreze un timp.”

Din fericire pentru el, chiar în împrejurarea aceasta măruntă, semeţia unor asemenea cuvinte nu se potrivea deloc cu ceea ce simţea înăuntrul lui. Îi era teamă de doamna de Rénal, din pricina rochiei ei atât de frumoase. Rochia asta era, în ochii lui, avangarda Parisului. Mânat de orgoliu, Julien nu voia să lase nimic la voia întâmplării şi a inspiraţiei momentului. Din mărturisirile lui Fouqué şi după puţinul pe care îl citise în Biblie despre dragoste, îşi întocmi un plan de bătălie foarte amănunţit. Şi fiindcă era nespus de tulburat, deşi nu-şi mărturisea asta, îşi aşternu planul pe hârtie.

A doua zi dimineaţă, în salon, doamna de Rénal rămase o clipă singură cu el.

— Nu mai ai alt nume în afară de Julien? îl întrebă ea.

La întrebarea aceasta atât de măgulitoare, eroul nostru nu ştiu ce să răspundă. Se afla în faţa unei împrejurări neprevăzute în plan. Dacă n-ar fi făcut prostia de a-şi alcătui un plan, mintea lui ageră l-ar fi scos uşor din impas; faptul că fusese luat pe neaşteptate n-ar fi făcut decât să-i sporească vioiciunea ideilor.

Aşa, însă, fu stângaci şi-şi exagera stângăcia. Dar doamna de Rénal i-o iertă repede. Ea nu văzu în purtarea lui decât urmarea unei încântătoare nevinovăţii. Şi ceea ce îl lipsea bărbatului acestuia, căruia toată lumea îl recunoştea marea inteligenţă, era tocmai aerul nevinovăţiei.

— Micul tău preceptor îmi inspiră multă neîncredere, îi spunea doamna Derville. Am impresia că se gândeşte întruna şi că tot ce face e calculat. E un prefăcut.

Julien rămase profund umilit de nefericita încurcătură stârnită de întrebarea doamnei de Rénal, căreia nu se pricepuse să-i răspundă.

„Un bărbat ca mine e dator să nu rabde o asemenea înfrângere!” Şi, folosind clipa când treceau dintr-o încăpere în alta, se crezu obligat să-i dea o sărutare doamnei de Rénal.

Dar gestul lui fu cât se poate de nepotrivit, cât se poate de neplăcut şi pentru unul şi pentru altul, cât se poate de neprevăzător. Cât pe ce să fie văzuţi! Doamna de Rénal îl crezu nebun. Se sperie şi, mai ales, se simţi jignită. Prostia asta îl amintea de domnul Valenod.

„Ce mi s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost singură cu el?” îşi spunea ea. Şi, fiindcă iubirea îi era întunecată, i se trezi virtutea.

Din clipa aceea făcu aşa fel, încât să aibă totdeauna vreunul din copii pe lângă ea.

Ziua aceea fu plictisitoare pentru Julien; şi-o petrecu de la un capăt la altul încercând să-şi îndeplinească, stângaci, planul de cucerire. Nu se uită măcar o dată la doamna de Rénal fără ca privirea lui să nu ascundă un înţeles tainic; totuşi, nu era atât de prost încât să nu-şi dea seama că nu reuşeşte să-i fie plăcut şi, cu atât mai mult, s-o cucerească.

Doamna de Rénal nu-şi mai revenea din uimire văzându-l atât de stângaci şi, totodată, atât de îndrăzneţ. „E sfiiciunea dragostei la un om inteligent! gândi ea, în cele din urmă, cu o bucurie de nespus. E cu putinţă oare ca rivala mea să nu-l fi iubit niciodată?”

După-masă, doamna de Rénal trecu în salon ca să primească vizita domnului Charcot de Maugiron, subprefectul din Bray. Şi începu să lucreze ceva la un gherghef foarte înalt. Lângă ea se aşeză doamna Derville. Într-o asemenea situaţie şi ziua în amiaza mare, eroul nostru găsi cu cale să-şi întindă piciorul şi să atingă frumosul picior al doamnei de Rénal, care, din pricina ciorapului ajurat şi a minunatului pantofior din Paris, atrăgea în mod vădit privirile galantului subprefect.

Doamna de Rénal se îngrozi; lăsă să-i cadă foarfecele, ghemul de lână, acele, astfel că gestul lui Julien putu să treacă drept o încercare stângace de-a opri căderea foarfecelor pe care le văzuse alunecând. Din fericire, forfecuţa făcută din oţel englezesc se sparse şi doamna de Rénal nu mai conteni cu regretele că Julien nu se aflase ceva mai aproape de ea.

— I-ai observat căderea şi ai fi putut-o opri, dar din râvna dumitale nu m-am ales decât cu o lovitură de picior.

Spusele ei îl înşelară pe subprefect, dar nu şi pe doamna Derville. „Urâte obiceiuri mai are băiatul ăsta drăguţ!” gândi ea. Buna-cuviinţă a unei capitale de judeţ nu iartă deloc asemenea greşeli. Doamna de Rénal găsi momentul să-i şoptească lui Julien:

— Îţi poruncesc să fi prudent.

Julien îşi dădea seama că fusese stângaci şi era ţâfnos. Chibzui multă vreme în sinea lui ca să afle dacă trebuia să se supere pentru cuvintele: îţi poruncesc. Şi avu naivitatea să gândească: „Ea ar fi putut să spună poruncesc dacă ar fi fost vorba de ceva în legătură cu educaţia copiilor, dar, împărtăşindu-mi dragostea, trebuie să presupună că suntem egali. Fără egalitate nu se poate iubi…”; şi mintea i se rătăci în banalităţi despre dragoste. Îşi repeta cu mânie versul lui Corneille, învăţat de la doamna Derville, cu câteva zile mai înainte:

……………………………Iubirea

Creează egalităţi şi nu le caută.

Încăpăţânându-se să joace rolul unui donjuan, Julien, care în viaţa lui nu avusese o amantă, se purtă toată ziua ca un neghiob fără seamăn. Şi n-avu decât o idee sănătoasă; plictisit de el însuşi şi de doamna de Rénal, vedea cu groază cum se apropie seara, când avea să stea în grădină, lângă ea, pe întuneric. Îi spuse domnului de Rénal că se duce la Verrières să vorbească cu preotul; şi nu se înapoie decât noaptea