La Verrières, Julien îl găsi pe părintele Chélan în dârdora mutatului; fusese, în sfârşit, dat afară din slujbă şi vicarul Maslon îi lua locul. Îi ajută bunului preot şi-i veni ideea să-i scrie lui Fouqué că sfânta şi irezistibila chemare pe care o simţea pentru slujirea altarului îl împiedicase mai întâi să-i primească îndatoritoarele propuneri, dar că văzuse o asemenea pildă de nedreptate încât poate că ar fi mai de folos pentru el dacă n-ar intra în tagma preasfântă.

Julien se felicită pentru iscusinţa cu care ştia să tragă folos de pe urma destituirii preotului din Verrières, lăsându-şi o portiţă deschisă spre revenirea la negoţ, dacă în sufletul lui trista prudenţă ar învinge cumva eroismul.

Pe grai latin, iubirea e amor,

Obârşie a morţii şi izvor,

Din prima clipă, al mâhnirilor;

Amarul bocet după cei ce mor,

Nelegiuiri şi lacrime de dor,

Obida grea a remuşcărilor…

PAJERA AMORULUI

DACĂ JULIEN AR FI AVUT CÂT de puţin din iscusinţa pe care, fără niciun temei, credea că o are, ar fi putut să se felicite a doua zi de urmările călătoriei la Verrières. Lipsa lui făcuse să i se uite toate stângăciile. Dar şi în ziua aceea el fu destul de posac; către seară însă, îl veni în minte o idee năstruşnică şi o împărtăşi pe dată doamnei de Rénal, cu o rară îndrăzneală.

Abia se aşezaseră în grădină, când, fără să mai aştepte întunecimea deplină, Julien îşi apropie gura de urechea doamnei de Rénal şi, cu riscul de-a o compromite groaznic, îi spuse:

— Doamnă, în noaptea asta, la ora două, am să vin în odaia dumneavoastră; trebuie să vă spun ceva.

Julien tremura de grijă să nu-i fie respinsă propunerea; rolul de seducător îl apăsa atât de greu, încât, dacă şi-ar fi ascultat îndemnul inimii, s-ar fi încuiat în odaia lui pentru mai multe zile şi s-ar fi ferit să le vadă pe cele două doamne. Îşi dădea seama că prin purtarea lui calculată din ajun, stricase tot ce păruse frumos în ziua precedentă şi nu mai ştia, într-adevăr, pe ce cale să apuce.

Doamna de Rénal răspunse cu o indignare sinceră şi deloc exagerată la propunerea neobrăzată pe care Julien cuteza să i-o facă. Lui i se păru că întrezăreşte dispreţul în scurtul ei răspuns. Sigur e că răspunsul acesta, rostit în şoapte, cuprinsese şi un ei, aş! Pretextând că are să le spună ceva copiilor, Julien se duse în camera lor şi, când se întoarse, se aşeză lângă doamna Derville, cât mai departe de doamna de Rénal. Astfel, îndepărtă orice posibilitate de a-i lua mâna. Conversaţia fu serioasă, iar Julien se descurcă foarte bine, în afara câtorva clipe de tăcere, în timpul cărora îşi frământa creierul. „De ce nu pot să născocesc vreo manevră iscusită, îşi spunea el, ca s-o silesc pe doamna de Rénal să-mi arate semnele de dragoste făţişă care, acum trei zile, mă făceau să cred că e a mea!?”

Se simţea descumpănit de starea aproape deznădăjduită în care împinsese lucrurile. Şi totuşi, nimic nu l-ar fi încurcat mai mult decât reuşita!

Când se despărţiră, la miezul nopţii, pesimismul îl făcu să creadă că-şi câştigase dispreţul doamnei Derville şi că, pesemne, nici cu doamna de Rénal nu stătea mai bine.

Amărât şi umilit, Julien nu izbuti să doarmă. Gândul de a renunţa la orice vicleşug, la orice plan şi de-a lăsa la voia întâmplării legătura cu doamna de Rénal, mulţumin-du-se ca un copil cu bucuriile aduse de fiecare zi, nici nu-i trecea prin minte măcar.

Îşi istovi creierul născocind manevre savante, pe care, după o clipă, le găsea absurde. Într-un cuvânt, când orologiul castelului bătu ora două din noapte, Julien era cât se poate de nefericit.

Sunetul îl trezi, aşa cum cântecul cocoşului l-a trezit pe sfântul Petru. Se pomeni în pragul celei mai grele încercări. De când făcuse propunerea neobrăzată, nu se mai gândise la ea. Doar fusese atât de rău primită!

„I-am spus că voi veni la ea, la ora două, îşi spuse Julien, ridicându-se din pat. Poate că sunt neîndemânatic şi necioplit ca orice băiat de ţăran. Doamna Derville m-a făcut de multe ori să înţeleg asta. Dar cel puţin n-am să fiu un om slab.”

Julien era, pe bună dreptate, mândru de curajul lui; niciodată nu-şi impusese o îndatorire mai anevoie de îndeplinit. Când deschise uşa tremura în aşa hal încât abia se mai putea ţine pe picioare şi fu nevoit să se rezeme de perete.

Era desculţ. Se duse să asculte la uşa domnului de Rénal, unde putu să audă sforăitul stăpânului casei. Atunci îl apucă deznădejdea. Aşadar, nu mai exista niciun motiv care să-l împiedice de a se duce la ea. Dar, Doamne! ce-o să facă acolo! N-avea niciun plan şi, chiar dacă ar fi avut vreunul, se simţea atât de tulburat, încât i-ar fi fost cu neputinţă să-l pună în aplicare.

În sfârşit, suferind de-o mie de ori mai mult decât dacă s-ar fi dus în întâmpinarea morţii, Julien se strecură în coridorul cel mic, care ducea la odaia doamnei de Rénal. Apoi deschise uşa cu o mână tremurătoare şi făcând un zgomot îngrozitor.

Înăuntru era lumină; pe cămin ardea o candelă. La nenorocirea asta Julien nu se aşteptase. Când îl văzu intrând, doamna de Rénal sări repede din pat.

— Nenorocitule! strigă ea.

Se iscă oarecare dezordine. Julien îşi uită planurile trufaşe şi reveni la rolul lui firesc: să nu-i placi unei femei atât de încântătoare i se păru cea mai cruntă nenorocire. Nu răspunse la dojenile ei decât aruncându-i-se la picioare, îmbrăţişându-i genunchii. Şi, pentru că ea îl vorbea cu multă asprime, el izbucni în lacrimi.

Peste câteva ore, când Julien ieşi din odaia doamnei de Rénal, s-ar fi putut spune, în stil de roman, că nu mai avea ce să-şi dorească. Într-adevăr, datorită dragostei pe care o inspirase