şi impresiei neaşteptate pe care o făcuseră asupra lui nişte farmece seducătoare, câştigase o victorie cu neputinţă de atins prin toată iscusinţa lui atât de stângace.

Dar, pradă unui ciudat orgoliu, ţinu morţiş, în clipele cele mai dulci, să joace încă rolul unui bărbat obişnuit să subjuge femeile; şi făcu eforturi de necrezut ca să strice ce-avea mai fermecător în el. În loc să se gândească la extazul pe care îl stârnise şi la remuşcările care vădeau cât de adânc era acest extaz, ideea datoriei nu-l părăsi nicio clipă. Se temea că-l va cuprinde o remuşcare groaznică şi că va fi ridicol în vecii vecilor dacă se va depărta de modelul pe care îşi propusese să-l urmeze. Într-un cuvânt, tocmai ce făcea din Julien o fiinţă superioară îl împiedica să guste fericirea aşternută la picioarele lui. Era asemeni acelei fete de şaisprezece ani, cu bujori minunaţi în obraji, şi care, ca să meargă la bal, săvârşeşte neghiobia de a-şi da cu suliman.

Îngrozită de apariţia lui Julien, doamna de Rénal fu cuprinsă în curând de cea mai cumplită spaimă. Plânsul şi deznădejdea lui o mişcară adânc.

Şi, chiar când nu mai avu ce să-i refuze, îl împingea departe de ea, cu sinceră indignare, şi apoi i se arunca în braţe. Toată purtarea aceasta părea lipsită de orice noimă. Doamna de Rénal se credea osândită, fără putinţă de iertare şi căuta să-şi ascundă priveliştea iadului, co-pleşindu-l pe Julien cu cele mai calde mângâieri. Într-un cuvânt, nu i-ar fi lipsit nimic eroului nostru, nici chiar simţirea arzătoare a femeii pe care.o cucerise, dacă ar fi ştiut să se bucure de ea. Plecarea lui Julien nu făcu să-i înceteze extazul care o cuprindea fără voia ei şi nici lupta cu remuşcările care o sfâşiau.

„Doamne! doar atâta înseamnă să fii fericit, să fii iubit?” Acesta fu primul gând al lui Julien când se întoarse la el în odaie. Tânărul se afla în starea aceea de uimire şi de tulburare, plină de nelinişte, care te cuprinde după ce ai obţinut un lucru multă vreme râvnit. Inima, obişnuită să dorească, nu mai are ce dori şi, totuşi, nici amintiri n-are încă: Asemeni unui soldat întors de la paradă, Julien cântări în minte, cu deosebită atenţie, toate amănuntele purtării sale: „Nu am uitat nimic din ce eram dator faţă de mine însumi? Mi-am jucat bine rolul?”

Si ce rol? Al unui bărbat obişnuit să fie strălucitor cu femeile.

 

Capitolul XVI                                                 A doua zi

 

He turn'd his lip to hers, and with his hand

Call'd back the tangles of her wandering hair{38}

DON JUAN, c.1. st. 170

 

DIN FERICIRE PENTRU GLORIA lui Julien, doamna de Rénal fusese prea agitată, prea uimită ca să observe prostia bărbatului care în clipa aceea devenise pentru ea totul pe lume.

Pe când îl îndemna să plece, văzând că se ivesc zorile, spunea:

— Vai, Doamne! dacă soţul meu a auzit cumva vreun zgomot, sunt pierdută.

Julien, care avea timp să-şi aleagă cuvintele, îşi aminti de acestea:

— Ai regreta viaţa?

— Nespus de mult în clipa asta. Dar n-aş regreta că te-am cunoscut.

Julien socoti că ar fi nimerit, pentru demnitatea lui, să plece când s-o lumina de-a binelea şi fără să se ferească.

Atenţia continuă cu care îşi studia cele mai mici gesturi, în nebuneasca idee de-a părea bărbat cu experienţă, nu avu decât o urmare fericită când o revăzu pe doamna de Rénal la masa de prânz, purtarea lui fu o capodoperă de prudenţă.

Cât despre ea, nu-l putea privi fără să roşească până-n albul ochilor şi nu putea trăi o clipă fără să-l privească. Îşi dădea seama cât e de tulburată, iar strădaniile de-a se stăpâni nu făceau decât s-o tulbure şi mai mult. Julien îşi ridică ochii doar o singură dată asupra ei. La început, doamna de Rénal îl admiră prudenţa. Curând însă, văzând că privirea lui nu se mai îndreaptă spre ea, se nelinişti: „Oare nu mă mai iubeşte? se întrebă ea. Vai! sunt prea bătrână pentru el; sunt cu zece ani mai mare.”

Pe când treceau din sufragerie în grădină, ea îl strânse mâna. Julien, mirat de semnul acesta de dragoste atât de neobişnuit, o privi cu patimă, căci i se păruse nespus de frumoasă în timpul mesei şi, cu toate că-şi ţinuse toată vremea ochii plecaţi, el nu făcuse altceva decât să-i cerceteze cu de-amănuntul farmecele. Privirea aceasta o alină pe doamna de Rénal; drept e că nu-i îndepărtă toată neliniştea, dar neliniştea îl înăbuşea aproape toate remuşcările faţă de soţul ei.

În timpul prânzului, soţul nu observase nimic. Nu acelaşi lucru se întâmplase însă cu doamna Derville; ea crezu că doamna de Rénal e gata să-şi dea sufletul. Şi, cât fu ziua de lungă, prietena îndrăzneaţă şi necruţătoare n-o scuti de şoaptele menite să-i zugrăvească, în culori negre, primejdia care o pândea.

Doamna de Rénal ardea de nerăbdare să rămână singură cu Julien; voia să-l întrebe dacă o mai iubeşte. Şi, cu toată blândeţea ei statornică, de câteva ori abia se stăpâni să nu-i spună prietenei sale s-o lase în pace.

Seara, în grădină, doamna Derville potrivi atât de bine lucrurile, încât se aşeză între doamna de Rénal şi Julien. Doamna de Rénal, care aşteptase cu nesaţ clipa când va avea plăcerea să-i strângă mâna lui Julien şi s-o ducă la buze, nu mai fu în stare să-i spună un cuvânt măcar.

Întâmplarea aceasta supărătoare o făcu să se frământe şi mai mult. Un singur gând o rodea îl dojenise atâta pe Julien pentru imprudenţa de a fi venit la ea noaptea trecută, încât tremura toată că de astă dată n-o să mai vină. Şi, părăsind devreme grădina, se retrase în camera ei. Dar, nemaiputându-şi stăpâni nerăbdarea, se duse să-şi lipească urechea de uşa odăii lui Julien. În ciuda neliniştii şi a patimii care o ardea, nu îndrăzni, totuşi, să intre. Fapta aceasta i se părea de-o josnicie fără seamăn, căci e pomenită şi într-un proverb de prin partea locului.

Nu toti servitorii