Dar Julien era prea credincios faţă de ceea ce socotea a fi datoria lui, ca să nu-şi ducă la îndeplinire, punct cu punct, planul hotărât.

Când bătu ora unu, ieşi binişor din odaie, se încredinţa că stăpânul casei dormea adânc şi intră la doamna de Rénal. În noaptea aceea se simţi mult mai fericit lângă iubita lui, căci se gândi mai puţin la rolul pe care ţinea să-l joace. Avu ochi să vadă şi urechi să audă. Iar ceea ce îi spuse doamna de Rénal cu privire la vârstă, îl dădu mai multă încredere în sine.

— Vai, sunt cu zece ani mai mare decât tine! Cum poţi să mă iubeşti?! îi repeta ea în neştire, fiindcă gândul acesta îl apăsa inima.

Julien nu-i înţelegea durerea, dar văzu că e adevărată şi-şi uită aproape toată teama de-a fi ridicol.

Ideea nesăbuită că ar fi privit ca un amant de poruncă, din pricina obârşiei lui de rând, îl dispăru şi ea. Pe măsură ce elanurile de îndrăgostit ale lui Julien o linişteau pe sfioasa lui amantă, aceasta redobândea o fărâmă de fericire, dar şi putinţa de a-şi judeca iubitul. Spre norocul lui, în noaptea aceea Julien renunţă aproape cu totul la aerul de împrumut care făcuse din noaptea trecută o izbândă, şi nu o plăcere. Dacă doamna de Rénal şi-ar fi dat seama de grija cu care el îşi juca rolul, descoperirea aceasta tristă i-ar fi răpit pentru totdeauna orice urmă de fericire. Dar ea nu putu să vadă altceva în purtarea lui decât o tristă urmare a nepotrivirii de vârstă.

Cu toate că doamna de Rénal nu se gândise niciodată la teoriile despre dragoste, deosebirea de vârstă este, după aceea de avere, unul din locurile comune cele mai des pomenite în glumele provinciale ori de câte ori e vorba de iubire.

În câteva zile, Julien, cuprins de întreaga ardoare a vârstei, se îndrăgosti nebuneşte.

„Trebuie să recunosc, îşi spunea el, că are un suflet de înger şi că nu există femeie mai frumoasă.”

Uitase aproape cu totul rolul pe care-l avea de jucat. Ba chiar, într-un moment de rătăcire, îl mărturisi toate neliniştile sale. Iar spovedania aceasta împinse la culme patima pe care o inspira. „Aşadar, n-am avut nicio rivală fericită!” chibzuia doamna de Rénal, ameţită de plăcere. Şi îndrăzni să-l întrebe despre portretul la care ţinea atât; iar Julien îl jură că era portretul unui bărbat.

Când doamnei de Rénal îi rămânea destulă stăpânire de sine ca să mai fíe în stare să gândească, nu-şi mai venea în fire de mirare că poate exista atâta fericire şi nu pricepea cum de n-o bănuise niciodată.

„Ah! îşi spunea ea, dacă l-aş fi cunoscut pe Julien acum zece ani, când mai puteam încă să par drăguţă!”

Julien nici nu se gândea la asemenea lucruri. Dragostea lui însemna încă ambiţie: era bucuria de a poseda, el, biata fiinţă nefericită şi atât de dispreţuită, o femeie atât de nobilă si de frumoasă. Gesturile lui de adoraţie, elanul lui în faţa farmecelor amantei sfârşiră prin a o linişti întrucârva în privinţa diferenţei de vârstă. Dacă ar fi avut cât de cât experienţa vieţii, pe care orice femeie la treizeci de ani o are în ţările mai civilizate, doamna de Rénal s-ar fi cutremurat gândindu-se la durata unei iubiri care părea că trăieşte numai din surpriză şi din beţia amorului propriu.

În clipele când îşi uita ambiţia, Julien se pierdea de admiraţie până şi în faţa pălăriilor şi a rochiilor doamnei de Rénal. Nu se mai sătura de plăcerea de a le simţi parfumul. Deschidea dulapul iubitei şi rămânea ore întregi, mut de admiraţie, în faţa lucrurilor superbe aflate acolo şi a felului cum erau rânduite. Iubita, rezemată de el, îl privea; el privea giuvaerele şi toate nimicurile care, în preajma nunţii, alcătuiesc zestrea unei mirese.

„M-aş fi putut mărita cu un asemenea om! se gândea uneori doamna de Rénal. Ce inimă înflăcărată! Ce viaţă încântătoare alături de el!…”

Iar Julien în viaţa lui nu se aflase atât de aproape de cumplitele unelte ale artileriei feminine. „E cu neputinţă să existe ceva mai frumos la Paris”, îşi zicea el. Şi-atunci nu mai găsea nimic de cârtit împotriva fericirii. Deseori, admiraţia sinceră şi elanurile iubirii sale îl făceau să uite deşartă teorie din pricina căreia fusese atât de măsurat şi de ridicol la începutul legăturii cu doamna de Rénal. Avu momente când, în ciuda obişnuitei lui făţărnicii, găsea că e nespus de plăcut să-i mărturisească acestei femei de neam mare, care îl admira, nepriceperea lui faţă de o mulţime de lucruri neînsemnate. Rangul iubitei sale i se părea că-l înalţă deasupra propriei lui fiinţe. La rândul ei, doamna de Rénal găsea cea mai plăcută voluptate morală în a-l instrui astfel, într-o mulţime de lucruri mărunte, pe tânărul acesta deosebit de inteligent şi despre care toată lumea spunea că, într-o bună zi, va ajunge departe. Chiar subprefectul şi domnul Valenod nu se puteau împiedica să-l admire, şi doamnei de Rénal i se părură mai puţin neghiobi… Cât despre doamna Derville, departe de ea asemenea sentimente! Mâhnită peste măsură de ceea ce credea că ghiceşte, şi văzând că înţeleptele ei sfaturi îl deveneau nesuferite unei femei care literalmente îşi pierduse capul, plecă de la Vergy fără să dea vreo explicaţie şi, de altminteri, ceilalţi se feriră să i-o ceară. La plecarea ei doamna de Rénal vărsă câteva lacrimi, dar curând i se păru că fericirea i-a sporit şi mai mult. Prin plecarea doamnei Derville, ea se afla aproape toată ziua între patru ochi cu iubitul ei.

Lui Julien îi era cu atât mai dragă tovărăşia amantei sale cu cât, de fiecare dată când rămânea prea îndelung singur, fatala propunere a lui Fouqué venea să-i tulbure mintea, în primele zile ale vieţii acesteia noi avu momente când lui, care nu iubise niciodată şi nu fusese niciodată iubit de nimeni, îl plăcu atât de