mult să fie sincer, încât era cât pe ce să-i mărturisească doamnei de Rénal ambiţia care-i fusese până atunci raţiunea însăşi a existenţei. Ar fi dorit să-i audă sfatul în privinţa ciudatei ispite stârnite de propunerea lui Fouqué, dar o mică întâmplare puse capăt oricărei sincerităţi.

 

Capitolul XVII                                         Primul adjunct al primarului

 

O, how this spring of Iove resembleth

The uncertain glory of an April day;

Which now shows all the beauty ofthe sun,

And by and by a cloud takes all away!{39}

TWO GENTLEMEN OF VERONA

 

ÎNTR-O SEARĂ, PE CÂND APUNEA soarele, Julien, stând lângă iubita lui, în fundul livezii, departe de privirile supărătoare ale oamenilor, era pierdut în vise. „Vor dura oare mereu clipele acestea atât de plăcute?” Sufletul îi era apăsat de greutatea alegerii unui drum în viaţă şi deplângea marea şi nefericita criză care încheie copilăria şi strică primii ani ai unei tinereţi sărace.

— Ah! spunea el, pentru tineretul francez Napoleon a fost cu adevărat trimisul lui Dumnezeu pe pământ! Cine o să-l înlocuiască? Ce vor face fără el sărmanii, chiar cei mai avuţi decât mine, care au tocmai câţi bani le trebuie ca să capete o educaţie bună, dar n-au destui ca, la douăzeci de ani, să cumpere un om şi să-şi deschidă drumul spre o carieră! Orice-am face, adăugă el oftând amar, gândul acesta fatal nu ne va îngădui niciodată să fim fericiţi!

Şi o văzu deodată pe doamna de Rénal încruntându-se şi luând o înfăţişare dispreţuitoare şi rece: ei, felul acesta de gândire i se părea potrivit pentru o slugă. Crescută în ideea că e foarte bogată, i se părea de la sine înţeles că Julien e la fel ca ea. Îi era de o mie de ori mai scump decât viaţa, şi puţin îl păsa de bani.

Julien era departe de a ghici ce-i trece prin minte, încruntarea ei îl readuse pe pământ. Avu destulă prezenţă de spirit ca să-şi potrivească în aşa fel fraza, încât s-o facă să înţeleagă pe nobila doamnă, aşezată atât de aproape de el, în iarbă, că repetase nişte cuvinte auzite în timpul călătoriei, la un prieten al lui, negustor de lemne. Aşa gândeau cei lipsiţi de credinţă.

— Tu, dragul meu, să nu te amesteci cu astfel de oameni, îi spuse doamna de Rénal, păstrând încă puţin din răceala care, pe neaşteptate, luase locul celei mai calde duioşii.

Încruntarea ei, sau mai degrabă remuşcarea pentru imprudenţa săvârşită, fu prima înfrângere a iluziilor care îl stăpâneau pe Julien. Care se gândi: „E bună şi blândă, şi mă iubeşte mult, dar a fost născută în tabăra duşmană. Ei se tem, pesemne, mai cu seamă de soiul acesta de tineri inimoşi, care, după ce au primit o educaţie îngrijită, n-au destui bani ca să-şi facă o carieră. Ce s-ar fi ales din nobili, dacă ni s-ar fi îngăduit să-i combatem cu arme de acelaşi fel?! Eu, de pildă, să fiu primar la Verrières, bine intenţionat şi cinstit, cum e în fond şi domnul de Rénal, ce i-aş mai desfinţa pe vicar şi pe domnul Valenod, cu toate pungăşiile pe care le fac! Cum ar mai triumfa dreptatea la Verrières! Şi nu talentele lor mi-ar pune piedici, căci ei bâjbâie întruna.”

În ziua aceea, fericirea lui Julien fu cât pe ce să se statornicească. Dar eroului nostru îi lipsea îndrăzneala de a fi sincer. I-ar fi trebuit curajul de a da imediat bătălia; doamna de Rénal se mirase de spusele lui Julien, căci oamenii din lumea ei repetau adesea că întoarcerea lui Robespierre ar fi fost îndeosebi cu putinţă datorită tinerilor de neam prost, care învaţă prea multe. Doamna de Rénal îşi păstră multă vreme înfăţişarea aceea rece, şi Julien crezu că o face dinadins. De fapt, ea se purta aşa pentru că, după sila pentru cuvintele urâte, urmase teama de a nu-i fi spus, fără să vrea, vreun lucru neplăcut. Mâhnirea asta i se oglindi puternic în trăsăturile atât de curate şi atât de naive când era fericită şi departe de cei ce o plictiseau…

Julien nu mai cuteză să se lase în voia visărilor. Mai calm, dar şi mai puţin îndrăgostit, socoti că n-ar fi prudent să se mai ducă în odaie la doamna de Rénal. Mai bine să vină ea la el; dacă o zărea vreun servitor umblând prin casă, zeci de motive felurite puteau s-o justifice.

Dar şi socoteala aceasta îşi avea neajunsurile ei. Julien primise de la Fouqué nişte cărţi pe care el, ca unul ce studia teologia, n-ar fi putut niciodată să i le ceară unui librar. Iar cărţile primite nu îndrăznea să le deschidă decât noaptea. Şi de multe ori i-ar fi fost mai plăcut să nu-l întrerupă din citit o vizită în aşteptarea căreia, până în ajunul întâmplării din livadă, nu şi-ar fi putut îngădui să citească în linişte.

Doamnei de Rénal îi datora înţelegerea cărţilor într-un fel cu totul nou. Îndrăznise s-o întrebe despre o mulţime de nimicuri, a căror necunoaştere opreşte în loc inteligenţa unui tânăr născut în afara lumii bune, oricâtă deşteptăciune firească s-ar presupune că are.

Educaţia aceasta a dragostei, făcută de o femeie cu totul neştiutoare, fu o adevărată fericire. Julien izbuti să vadă fătis societatea, asa cum este ea astăzi. Şi nimeni nu-i întunecă mintea povestindu-i cum a fost ea odinioară, cu două mii de ani în urmă, sau măcar acum şaizeci de ani, pe vremea lui Voltaire şi a lui Ludovic al XV-lea. Spre nespusa lui bucurie, i se luă un văl de pe ochi şi înţelese, în sfârşit, ceea ce se petrecea la Verrières.

În primul plan pricepu că sunt nişte intrigi foarte complicate, urzite, de vreo doi ani încoace, pe lângă prefectul din Besançon. Ele erau sprijinite de unele scrisori sosite din Paris şi datorate unor oameni foarte sus-puşi. Totul ca să-l facă pe domnul de Moirod, omul cel mai habotnic din tot ţinutul, primul şi nu al doilea adjunct al primarului din Verrières.

Concurentul acestuia era un fabricant