Julien înţelese, în sfârşit, frânturile de cuvinte surprinse când protipendada de prin partea locului venea să la masa la domnul de Rénal. Lumea aceasta privilegiată era adânc preocupată de alegerea primului adjunct, pe care restul localnicilor, şi mai ales liberalii, nici n-o bănuiau măcar. Alegerea era importantă prin faptul, cunoscut de toată lumea, că partea de răsărit a străzii principale din Verrières urma să fie împinsă înapoi cu mai mulţi metri, deoarece strada devenise drum regal.

Or, dacă domnul de Moirod, proprietar a trei case pe partea care urma sa fie împinsă înapoi, ajungea prim-adjunct al primarului şi mai apoi primar, în cazul când domnul de Rénal avea să fie numit deputat, el putea să închidă ochii şi să facă mici reparaţii caselor dinspre stradă, reparaţii datorită cărora casele lui mai puteau să dureze un veac. Cu toată adânca cucernicie şi cinstea recunoscută a domnului de Moirod, toţi erau siguri căva fi un om de înţeles, căci avea o droaie de copii. Printre casele care urmau să fie împinse înapoi, nouă aparţineau celor mai de seamă famţlii din Verrières.

Lui Julien, intriga aceasta i se părea cu mult mai importantă decât istoria bătăliei de la Fontenoy{40}, căreia îi vedea numele pentru prima oară într-una din cărţile trimise de către Fouqué. Existau multe lucruri care îi dăduseră de gândit, încă de acum cinci ani, de când începuse să se ducă seara la preot. Dar discreţia şi umilinţa minţii fiind primele însuşiri ale unui teolog, nu îndrăznise niciodată să pună întrebări.

Într-o zi, doamna de Rénal îl dăduse o poruncă valetului soţului ei, care îl duşmănea pe Julien.

— Păi, doamnă, azi e ultima vineri a lunii, îi răspunse omul, cu un aer ciudat.

— Du-te, îi spuse doamna de Rénal.

— Zău aşa! făcu Julien, o să se ducă în magazia aceea de fân, fostă biserică pe vremuri şi acum redată din nou cultului; dar pentru ce? Iată una din tainele pe care n-am izbutit niciodată să le pătrund.

— E o instituţie foarte folositoare, deşi destul de ciudată, îi răspunse doamna de Rénal. Femeile nu sunt primite. Singurul lucru care se ştie e că toată lumea se tutuieşte. De pildă, servitorul nostru o să-l întâlnească acolo pe domnul Valenod, şi omul acesta, atât de înfumurat şi de prost, n-o să se supere când se va auzi strigat pe nume de către Saint-Jean şi o să-i răspundă la fel. Dacă ţii să afli ce se petrece acolo, am să le cer amănunte domnilor de Maugiron şi Valenod. Noi plătim douăzeci de franci pentru fiecare servitor, ca să nu ne strângă de gât într-o bună zi.

Timpul părea că zboară. Gândul la farmecele iubitei sale îl făcea pe Julien să-şi uite neagra ambiţie. Nevoit să nu-i vorbească despre lucruri triste şi serioase, dat fiind că făceau parte din tabere potrivnice, el sporea, fără să bănuiască, fericirea pe care i-o datora şi puterea pe care ea o dobândise asupra lui.

În clipele când prezenţa copiilor, prea inteligenţi, îl silea să nu folosească decât limbajul rece al raţiunii, Julien, privind-o cu ochi scăpărători de dragoste, îl asculta cu o supunere desăvârşită explicaţiile asupra mersului lumii. Deseori, pe când povestea despre cine ştie ce ticăloşie iscusită săvârşită cu prilejul construirii vreunui drum sau cu al aprovizionării, mintea doamnei de Rénal pierdea şirul pe neaşteptate şi începea să delireze parcă, iar Julien era nevoit s-o dojenească fiindcă îşi îngăduia şi faţă de el aceleaşi gesturi mângâietoare ca şi faţă de copii. Şi asta din pricină că, în unele zile, ea avea iluzia că-l iubeşte ca pe copiii ei. Nu trebuia oare să-i răspundă necontenit la întrebările naive despre o mie de lucruri simple, cunoscute de orice odraslă de familie bună, încă de la vârsta de cincisprezece ani? Peste o clipă, însă, îi admira ca pe un stăpân. Inteligenţa lui aproape o înspăimânta; i se părea că întrezăreşte tot mai limpede, zi de zi, în teologul acesta tinerel, pe marele om al viitorului, îl vedea papă, îl vedea prim-ministru, ca pe Richelieu.

— Am să trăiesc oare destul ca să te văd în plină glorie? îi spunea ea lui Julien. Pentru un om de seamă locul există, gata pregătit; monarhia şi biserica au nevoie de el.

Nu mai eşti oare vrednic decât

să fii zvârlit ca stârvul unui om de

rând, fără suflet, şi în venele căruia

nu mai curge sânge?

DISC. EPISCOPULUI

la Capela Saint-Clément

ÎN ZIUA DE 3 SEPTEMBRIE, LA orele zece seara, un jandarm trezi întregul Verrières, străbătând la galop strada mare; el aducea vestea că maiestatea-sa regele *** va sosi duminica următoare, şi în ziua aceea era marţi. Prefectul autoriză, sau mai bine zis ceru formarea unei gărzi de onoare; primirea trebuia făcută cu toată pompa cuvenită. O ştafetă fu trimisă la Vergy. Domnul de Rénal veni noaptea şi găsi tot oraşul în fierbere. Fiecare îşi avea pretenţiile lui; cei mai puţin prinşi în pregătirile de primire închiriau balcoane ca să vadă intrarea regelui.

Cine va comanda garda de onoare? Domnul de Rénal îşi dădu imediat seama câtă importanţă avea, în legătură cu casele care trebuiau trase înapoi, să i se încredinţeze comanda domnului de Moirod. Asta putea să însemne un pas înainte spre locul de prim-adjunct. În ceea ce priveşte cucernicia domnului de Moirod, nimic de zis; ea fusese totdeauna mai presus de orice comparaţie, dar domnia-sa nu se urcase niciodată pe cal. Domnul de Moirod era un bărbat de vreo treizeci şi şase de ani, grozav de sfios şi care se temea la fel de mult să nu cadă de pe cal şi să nu se facă de râs.

Primarul trimise după el, la orele cinci dimineaţa.

— Vedeţi, domnule, vă cer părerea ca şi cum aţi ocupa de pe acum postul pe care toţi oamenii cinstiţi vi-l