doresc, în oraşul acesta nefericit, manufacturile prosperă, partidul liberal devine milionar, aspiră la putere şi va şti să facă din orice o armă împotriva noastră. Să ne gândim deci la interesul regelui, al monarhiei şi, mai presus de toate, la interesul sfintei noastre biserici. Cui socotiţi, domnule, că i-am putea încredinţa comanda gărzii de onoare?

Cu toată groaza pricinuită de cai, domnul de Moirod primi până la urmă cinstea aceasta, ca un martir. „Voi şti să mă port cum se cuvine”, îi spuse el primarului. Abia mai rămânea timp pentru a fi puse la punct uniformele care, acum şapte ani, fuseseră folosite cu prilejul trecerii unui prinţ de sânge.

Pe la orele şapte, doamna de Rénal sosi de la Vergy cu Julien şi cu copiii. Îşi găsi salonul înţesat de doamne liberale care propovăduiau unirea partidelor şi veniseră s-o roage să-şi înduplece soţul ca să le dea locuri în garda de onoare şi la ai lor. Una dintre ele susţinea că, dacă soţul ei nu va fi ales, mâhnirea îl va împinge la faliment. Doamna de Rénal scăpă repede de toată mulţimea asta. Părea foarte ocupată.

Julien se miră şi mai ales se supără că-i ascundea frământările ei. „Ştiam eu că, în faţa fericirii de a primi în casă un rege, o să-i slăbească dragostea, îşi spuse. Toată zarva asta o zăpăceşte. Dar mă va iubi din nou când ideile castei din care face parte n-au să-i mai tulbure mintea.”

Dar, lucru de mirare, simţi că o iubeşte şi mai mult.

Cum tapiţerii începuseră să năpădească odăile, Julien pândi multă vreme şi în zadar prilejul să-i spună o vorbă, în sfârşit, o găsi pe când ieşea de la el din odaie, ducând în braţe unul din costumele lui. Erau singuri. Vru să-i vorbească. Ea fugi, refuzând să-l asculte. „Mare prost mai sunt că o iubesc pe femeia asta! O înnebuneşte ambiţia la fel ca şi pe bărbatul ei.”

Ea era însă şi mai înnebunită decât domnul de Rénal: una dintre marile ei dorinţe, pe care nu i-o mărturisise niciodată lui Julien, de teamă să nu-l jignească, era să-l vadă lepădându-şi, măcar pentru o zi, tristul veşmânt negru. Cu o iscusinţă într-adevăr uimitoare pentru o femeie atât de neprefăcută, căpătase mai întâi de la domnul de Mairod şi apoi de la subprefectul de Maugiron, făgăduiala că Julien va fi numit în garda de onoare şi preferat înaintea a cinci sau sase tineri, fii de fabricanţi foarte înstăriţi, dintre care cel puţin doi puteau fi daţi ca pildă de cucernicie. Domnul Valenod, care avea de gând să-şi împrumute caleaşca celor mai frumoase doamne din oraş, astfel ca minunaţii lui cai normanzi să poată fi admiraţi, consimţi să-i dea unul lui Julien, deşi îi ura din tot sufletul. Dar fiecare dintre cei aleşi în garda de onoare aveau ei înşişi, sau luaseră cu împrumut, câte unul dintre frumoasele costume de culoarea cerului, cu epoleţi de colonel, argintii, care mai străluciseră cu şapte ani în urmă. Doamna de Rénal dorea însă un costum nou şi nu-i mai rămăseseră decât patru zile ca să trimită la Besançon şi să i se aducă uniforma, armele, chipiul etc., adică tot ce-i trebuie cuiva care face parte din garda de onoare. Nostim e că doamna de Rénal socotea imprudent să-i lucreze hainele lui Julien la Verrières. Ţinea să-i facă o surpriză şi lui, şi oraşului.

Când sfârşi cu alcătuirea gărzii de onoare şi cu pregătirea spiritului public, primarul trebui să pregătească o mare ceremonie religioasă: regele *** nu voia să treacă prin Verrières fără să viziteze frumoasele moaşte ale sfântului Clément, păstrate la Bray-le-Haut, în apropiere de oraş. Se cereau deci multe feţe bisericeşti, şi asta era lucrul cel mai greu; părintele Maslon, noul paroh, se împotrivea cu dârzenie să fie chemat părintele Chélan. Degeaba îl arăta domnul de Rénal că face o greşeală domnul marchiz de La Mole, ai cărui strămoşi fuseseră vreme îndelungată guvernatorii ţinutului, fusese desemnat să-l însoţească pe regele *** şi îl cunoştea de treizeci de ani pe părintele Chélan. Fără îndoială că va întreba de el îndată ce va sosi la Verrières şi, dacă îl va găsi în dizgraţie, e în stare să-l caute cu un alai cât mai numeros în căsuţa unde s-a retras. Ce palmă ar însemna asta!

— Dacă apare printre preoţii mei, îmi pierd cinstea şi aici şi la Besançon, răspunse preotul Maslon. Un jansenist{41}. Doamne, Dumnezeule!

— Orice ai spune, părinte dragă, îl întoarse vorba domnul de Rénal, n-o să pun în primejdie administraţia din Verrières să primească o palmă în faţa domnului de La Mole. Nu-l cunoşti: la curte e un om de treabă; dar aici, în provincie, e un soi de glumeţ răutăcios, batjocoritor, şi nu caută decât să pricinuiască încurcături oamenilor. Numai ca să se distreze, ar fi în stare să ne facă de râs în fata liberalilor.

Abia în noaptea de sâmbătă spre duminică, după trei zile de discuţii nesfârşite, trufia părintelui Maslon se plecă în faţa spaimei primarului, care se preschimbă în curaj. Trebuiră să-i trimită o scrisoare mieroasă părintelui Chélan, să-l roage să la parte la slujba de la moaştele din Bray-le-Haut, dacă nu cumva îl vor împiedica vârsta şi beteşugurile ei. Părintele Chélan ceru şi obţinu o invitaţie şi pentru Julien, care trebuia să-l însoţească în calitate de ipodiacon.

Duminică de dimineaţă, mii de ţărani veniţi de prin munţii învecinaţi năpădiră străzile orăşelului Verrières. Era o vreme nemaipomenit de frumoasă. În sfârşit, pe la ceasurile trei, toată mulţimea aceasta începu să se frământe; pe o stâncă, la două leghe de Verrières, se zărea un foc mare. Era semnalul că regele intrase pe teritoriul judeţului. Şi, deîndată, sunetul tuturor clopotelor şi bubuitul unui vechi tun spaniol aparţinând oraşului arătară bucuria localnicilor pentru acest eveniment de seamă.

Jumătate din populaţie se urcă pe acoperişuri. Toate femeile se aflau în balcoane. Garda de onoare porni. Lumea admira uniformele strălucitoare, fiecare îşi recunoştea o rudă, un prieten. Unii făceau haz de domnul de Moirod, care, fricos, întindea o mână prudentă, gata în