fiecare clipă să apuce oblâncul şeii. Dar un lucru făcu să fie uitate toate celelalte: primul călăreţ din al nouălea rând era un tânăr frumos, foarte zvelt şi pe care, la început, nu-l recunoscu nimeni. Curând, însă, strigătul de indignare al unora, tăcerea şi mirarea altora exprimară uimirea generală. Oamenii recunoşteau în tinerelul ăsta, călărind unul din bidiviii domnului Valenod, pe micul Sorel, fiul cherestegiului. Din toate piepturile se înălţă un protest împotriva primarului, mai ales printre liberali. Cum, pentru că lucrătorul ăsta mărunt, deghizat în popă, era preceptorul ţâncilor lui, primarul avea îndrăzneala să-l numească în garda de onoare, spre paguba domnilor cutare şi cutare, fabricanţi cu dare de mână!?

— Dumnealor, spunea soţia unui bancher, s-ar cuveni să-l facă de ruşine în public pe puştiul ăsta neobrăzat, născut în noroi.

— E viclean şi poartă sabie, îi răspunse un vecin; o să aibă destulă ticăloşie ca să le cresteze mutrele.

Părerile celor din familiile nobile erau şi mai primejdioase. Doamnele se întrebau dacă numai primarul era vinovat de necuviinţa aceasta. În general, lui i se recunoaşte dispreţul pentru obârşia de rând.

În timp ce prilejuia atâtea clevetiri, Julien se simţea cel mai fericit dintre muritori. Îndrăzneţ de felul lui, se ţinea pe cal mai bine decât majoritatea tinerilor din oraşul acesta de munte. Şi vedea în ochii femeilor că se vorbeşte despre el.

Epoleţii lui străluceau mai tare fiindcă erau noi. Calul se ridica mereu în două picioare. Julien era în culmea bucuriei.

Fericirea lui întrecu orice margini când, trecând pe lângă vechiul meterez, bubuitul tunuleţului făcu să-i sară calul afară din rând. Şi pentru că, prin cine ştie ce întâmplare, se nimeri să nu cadă din şa, Julien se crezu erou. I se părea că e un ofiţer de ordonanţă al lui Napoleon si că are comanda unei baterii de artilerie.

Mai exista însă o fiinţă si mai fericită decât el. Mai întâi, îl văzu trecând de la una din ferestrele primăriei. Urcându-se apoi în caleaşca şi făcând repede un mare ocol, ajunse tocmai la timp ca să se înfioare în clipa când calul îl scoase afară din rând. În sfârşit, purtată la galop în caleaşca, ieşind printr-o altă poartă a oraşului, izbuti să sosească la drumul pe unde avea să treacă regele şi putu să urmărească, de la câţiva paşi, garda de onoare în mijlocul nobilului praf stârnit de copitele cailor. Zece mii de ţărani strigară „Trăiască regele!” în clipa când primarul avu cinstea să-i ureze bun venit maiestătii-sale. Peste un ceas, când, după ce ascultase toate discursurile, regele intra în oraş, tunuleţul începu să tragă grăbit. Dar tocmai atunci se întâmplă un accident, nu tunarilor, care mai primiseră botezul focului la Lipsea şi Montmirail{42}, ci viitorului prim-adjunct, domnul de Moirod. Calul său îl trânti uşurel în singura băltoacă aflată pe şosea, ceea ce stârni mare tărăboi, căci trebuiră să-l scoată de acolo ca să poată trece caleaşca regelui.

Maiestatea-sa coborî la frumoasa biserică nouă, care în ziua aceea fusese împodobită cu toate draperiile ei cărămizii. Regele trebuia să la masa şi, îndată după aceea, să se urce iar în caleaşca, pentru a se duce să se închine la vestitele moaşte ale sfântului Clément. Când regele ajunse la biserică, Julien porni în galop spre casa domnului de Rénal. Acolo îşi lepădă oftând frumoasa uniformă albastră, sabia, epoleţii, ca să îmbrace ponositul veşmânt negru. Încalecă din nou şi, în câteva clipe, ajunse la Bray-le-Haut, care se afla în vârful unei coline îneântătoare. „Entuziasmul parcă sporeşte numărul ţăranilor, gândi Julien. La Verrières n-ai loc să te mişti de ei, şi iată că alţii, peste zece mii, s-au adunat aici, în jurul străvechii mănăstiri.” Pe jumătate ruinată în timpul revoluţiei, mănăstirea fusese refăcută cu multă măreţie de când cu restauraţia; oamenii începuseră chiar să vorbească despre unele miracole săvârşite acolo. Julien se întâlni cu părintele Chélan, care îl dojeni aspru şi îl dădu un anteriu şi-un stihar. El se îmbrăcă repede şi îl urmă pe preotul pornit să-l caute pe tânărul episcop de Agde. Episcopul acesta, de curând numit si care avea îndatorirea să-i înfăţişeze regelui moaştele, era un nepot de-al domnului de La Mole. Dar îl căutară zadarnic: episcopul parcă intrase în pământ.

Clerul devenise nerăbdător. Îşi aştepta căpetenia în întunecata galerie gotică a străvechii mănăstiri. Fuseseră adunaţi douăzeci şi patru de preoţi ca să închipuie vechiul sobor din Bray-le-Haut, alcătuit, înainte de 1789, din douăzeci şi patru de călugări. După ce deplânseră vreme de trei sferturi de ceas tinereţea episcopului, preoţii socotiră că se cuvenea ca cel mai vârstnic dintre ei să se ducă la preasfântul spre ai vesti apropiata sosire a regelui şi a-i spune că ar fi vremea să coboare în altar. Bătrâneţea părintelui Chélan făcu să fie el ales. Cu toată supărarea pe care i-o arăta lui Julien, preotul îl făcu semn să-l urmeze. Lui Julien stiharul îl venea de minune. Cu ajutorul nu ştiu căror mijloace de toaletă ecleziastică, el îşi netezi frumosul păr buclat; dar, printr-o scăpare, din pricina căreia părintele Chélan se mânie şi mai mult, pe sub lungile poale ale anteriului se puteau zări pintenii gărzii de onoare.

Când ajunseră în încăperile episcopului, nişte lachei impunători şi împopoţonaţi abia găsiră cu cale să-i răspundă bătrânului preot că sfinţia-sa nu poate fi văzut. Şi râseră de el când le spuse că, fiind cel mai vârstnic din alesul sobor de la Bray-le-Haut, are dreptul să fie primit oricând la episcopul oficiant.

Pe trufaşul Julien îl scoase din sărite neobrăzarea lacheilor. Şi începu să străbată încăperile vechii mănăstiri, zgâlţâind toate uşile pe care le întâlnea în cale. Una dintre ele, mai mică decât toate celelalte, se deschise, şi tânărul nimeri printre valeţii personali ai sfinţiei-sale, gătiţi în veşminte negre şi cu lanţ la gât. Când îl văzură atât de grăbit, domnii aceia îl crezură trimis de episcop şi-l lăsară să treacă. El făcu câţiva paşi şi se pomeni într-o imensă încăpere gotică, grozav de întunecoasă şi căptuşită de la un capăt la altul cu stejar negru. Toate ferestrele în formă