de ogivă, afară de una singură, erau astupate cu cărămizi. Grosolănia cărămizilor nu era ascunsă de nimic, fiind într-un contrast dureros cu străvechea măreţie a zidurilor îmbrăcate în stejar. Cele două laturi mari ale încăperii acesteia, vestită printre vechile ctitorii burgunde şi pe care ducele Carol Temerarul o clădise pe la anul 1470 ca să-şi ispăşească cine ştie ce păcat, erau împodobite cu strane de lemn, bogat sculptate. Puteau fi văzute acolo, închipuite în lemn de diferite culori, toate tainele Apocalipsului

Măreţia aceasta tristă, înjosită de priveliştea cărămizilor goale şi a molozului încă alb îl mişcă pe Julien. Se opri, tăcut. La celălalt capăt al încăperii, lângă singura fereastră prin care se strecura lumina zilei, văzu un soi de oglindă înrămată în lemn de mahon. Un tânăr, înveşmântat în sutană violetă şi cu stihar de dantele, dar cu capul descoperit, stătea la vreo trei paşi de oglindă. Mobila aceasta părea ciudată într-un asemenea loc şi, fără doar şi poate, fusese adusă din oraş. Julien găsi că tânărul părea mânios; cu mâna dreaptă el dădea binecuvântări, grav, în faţa oglinzii.

„Ce-o fi asta? gândi Julien. Oare tânărul preot săvârşea vreo slujbă pregătitoare? Te pomeneşti că e secretarul episcopului… Şi-o să fie la fel de obraznic ca şi lacheii… Dar ce-mi pasă? Am să încerc.”

Înaintând, străbătu destul de încet încăperea de-a lungul ei, cu ochii aţintiţi întruna spre singura fereastră nezidită, uitându-se la tânărul care continua să dea la bine-cuvântări, făcute încetişor, dar fără întrerupere, fără o clipă de răgaz.

Cu cât se apropia mai mult, cu atât îl citea mai bine supărarea de pe chip. Bogăţia stiharului împodobit cu dantele îl opri pe Julien locului, fără voie, la câţiva paşi de minunata oglindă.

„E datoria mea să-i vorbesc”, îşi spuse el în cele din urmă, dar frumuseţea încăperii îl tulburase şi se simţea de pe acum jignit de cuvintele aspre ce îl puteau fi adresate.

Tânărul îl zări prin oglindă, se întoarse şi, lepădându-şi pe neaşteptate înfăţişarea supărată, îi spuse cum nu se poate mai blând:

— Ei, în sfârşit, aţi reparat-o, domnule?

Julien rămase încremenit. Cum tânărul se întoarse cu faţa, văzu crucea episcopală pe pieptul lui: era episcopul de Agde. „Ce tânăr e! gândi Julien. Să tot aibă şase sau opt ani mai mult decât mine!…”

Şi se ruşina de pintenii pe care îl purta.

— Sfinţia-voastră, răspunse el sfios, sunt trimis de părintele Chélan, cel mai vârstnic din soborul preoţesc.

— Ah! Mi s-a vorbit foarte bine despre el, spuse episcopul cu o voce îndatoritoare ce spori încântarea lui Julien. Dar îţi cer iertare, domnule; te luasem drept persoana care trebuie să-mi repare tiara. Au împachetat-o prost la Paris; pânza de argint s-a stricat rău de tot către vârf. O să arate cât se poate de urât, adăugă mâhnit tânărul episcop. Şi acum mă mai fac să şi aştept!

— Sfinţia-vostră, dacă îmi îngăduiţi, mă duc să vă caut tiara.

Frumoşii ochi a lui Julien îşi atinseră ţinta.

— Du-te, domnule, îi răspunse episcopul cu o politeţe fermecătoare. Am nevoie de ea, chiar acum. Îmi pare nespus de rău că sunt silit să-i fac pe preoţii din sobor să mă aştepte.

Când Julien ajunse în mijlocul încăperii, se mai întoarse o dată spre episcop şi văzu că începuse iar să dea binecuvântări. „Ce-o mai fi şi asta? se întrebă Julien. Fără îndoială că e o pregătire pentru slujba care va avea loc.”

Ajuns în chilia unde se aflau valeţii, văzu tiara în mâinile lor. Ei, supunându-se fără voie privirii poruncitoare a lui Julien, îl dădură tiara preasfinţiei-sale.

Julien se simţea mândru că o duce; străbătând încăperea cea mare, călca cu pas rar şi ţinea tiara cu mult respect. Pe episcop îl găsi tot în fata oglinzii, unde, cu toate că mâna dreaptă îi ostenise, dădea mereu binecuvântări. Julien îl ajută să-şi pună tiara. Episcopul clătină din cap.

— O să şadă, îi spuse el mulţumit. Vrei să te duci puţin mai încolo?

Apoi episcopul porni grăbit spre mijlocul încăperii, după care, apropiindu-se de oglindă cu paşi rari, îşi reluă înfăţişarea de om supărat şi dădu, grav, binecuvântări.

Julien încremenise de uimire. Se simţea ispitit să înţeleagă, dar nu îndrăznea. Episcopul se opri şi-l întrebă cu o înfăţişare de pe care pierise orice urmă de gravitate:

— Ce părere ai de tiara mea, domnule? îmi şade bine?

— Foarte bine, sfinţia-voastră.

— Nu cumva am pus-o prea pe ceafă? Asta m-ar face să par cam nerod. Dar nu trebuie pusă nici prea pe frunte, ca un chipiu ofiţeresc.

— Cred că e foarte bine aşezată.

— Regele *** e obişnuit cu feţe bisericeşti bătrâne şi, nici vorbă, foarte serioase. N-aş vrea deloc, din pricina vârstei mai ales, să par prea uşuratic.

Episcopul începu din nou să umble şi să dea binecuvântări.

„E limpede, îşi spuse Julien, îndrăznind în sfârşit să înţeleagă. Face exerciţii de binecuvântat.” Dar după câteva clipe, episcopul spuse:

— Acum sunt gata. Du-te, domnule, şi-i dă de veste celui ce te-a trimis şi părinţilor din sobor.

Peste puţină vreme, părintele Chélan, urmat de doi preoţi cei mai în vârstă, intră printr-o uşă cât toate zilele, sculptată nespus de frumos, pe care Julien n-o văzuse. De data asta însă rămase acolo unde îi era locul, în urma tuturor, şi nu putu să-l zărească pe episcop decât pe deasupra umerilor preoţilor care se îngrămădeau la uşă.

Episcopul străbătu încet încăperea; când ajunse în prag, preoţii se aşezară în rând. După o clipă de neorânduială alaiul porni îngânând un psalm. Episcopul mergea la urmă, între părintele Chélan şi un alt preot foarte bătrân. Julien se strecură chiar lângă sfinţia-sa, ca însoţitor al părintelui Chélan. Alaiul trecu prin lungile coridoare ale mănăstirii din Bray-le-Haut. Deşi afară strălucea soarele, coridoarele acestea erau întunecoase şi umede. Ajunseră, în sfârşit, la porticul mănăstirii. Lui Julien, frumuseţea ceremoniei îi luase graiul. Sufletul îi era stăpânit de ambiţia pe care i-o trezise vârsta tânără, sensibilitatea şi politeţea aleasă a episcopului. Politeţea aceasta era cu totul altceva decât politeţea domnului de Rénal, chiar în zilele