orice urmă de meritocrație veritabilă. În textele sale de după 1990, departe de a se căi, Florescu îi insulta pe N. Manolescu, Ioan Buduca, Mircea Mihăieș, Dorin Tudoran, Ion Vianu și insinua că Grupul pentru Dialog Social s-a vândut pentru dolari. În același timp, Florescu exalta cuplul siamez Eugen Barbu–C. Vadim Tudor, prezentându-i pe vidanjorii cu moravuri jandarmerești drept apărători ai interesului național.

Astfel, într-un articol cu deosebire abject, căzând victimă unui extaz sudoripar, Florescu contrapunea „statura de atlet al moralității și culturii“, proprie lui Popescu-Dumnezeu, activității disidentului Dan Petrescu, pe care probabil regreta că nu l-a lichidat fizic în perioada vlădicii (generalul Iulian Vlad) de la Securitate. Cât despre Ion Traian Ştefănescu, acesta era prezentat drept „excelent primadjunct al ministrului culturii“, adică remarcabil locțiitor de gâde (Suzana Gâdea) în timpurile când cultura românească era așezată cu capul pe butucul floreștilor, barbilor și vadimilor. Florescu a fost unul dintre principalii exponenți ai aparatului ideologic al ceaușismului, om de casă al lui Nicu Ceaușescu, căruia de altfel i-a și închinat adevărate panegirice, numindu-l „fiu demn al unui strălucit părinte“.

În fapt, și o spun ca analist al fenomenului pe care l-am denumit încă la mijlocul anilor ’80 drept comunism dinastic (a se vedea articolul meu din trimestrialul american Orbis, inclus acum în volumul Fantoma lui Gheorghiu-Dej, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Humanitas, București, 2008), ascensiunea „delfinului“ a fost entuziast instrumentată de grupul format din Ştefan Andrei, Cornel Pacoste, Ion Traian Ştefănescu, Pantelimon Găvănescu și, firește, ubicuul, indispensabilul Eugen Florescu. Nu mai vorbesc despre ecourile propagandistice ale scenariului dinastic, întreținute de echipa de zgomote în care excelau Ion Cristoiu și ceilalți „irozi și iloți“ de la Scânteia Tineretului.

Asociații lui Florescu în devastatoarea operă anticulturală, marcată de obsesii xenofobe și antioccidentale, au fost: Eugen Barbu, C. Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Pompiliu Marcea, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Nicolae Dragoș, Dinu Săraru, Ion Dodu Bălan, Artur Silvestri, C. Sorescu și alții pe care Monica Lovinescu i-a numit „trepăduși de Curte Nouă“. Oricine va avea curiozitatea să citească antologia Etica neuitării (Humanitas, București, 2008) a ilustrei gânditoare, de la a cărei dispariție se împlinește un an, va descoperi probe incontestabile ale rolului funest jucat de Eugen Florescu. El a fost, de fapt, eminența cenușie ori, mai bine zis, antrenorul grupului „celor douăzeci și ceva“ care-și turnau confrații secretarului general, cerând lichidarea Uniunii Scriitorilor.

Recrutat din producție, Florescu a devenit, grație „originii sănătoase“, student al Facultății de Filozofie, secția de Ziaristică, în perioada celor mai cumplite persecuții antiintelectuale (între colegii arestați, Florin Pavlovici, Mihai Stere Derdena). După absolvire, a aterizat direct în presa de tineret. A fost redactor-șef la Scânteia Tineretului și la revista lunară Tânărul Leninist, precum și membru al Biroului CC al UTC în perioada când prim-secretar era Ion Iliescu, de care a fost foarte apropiat.

Unul dintre protejații (și discipolii) lui Florescu a fost același Ion Cristoiu, mai întâi redactor-șef adjunct la Viața Studențească, apoi redactor-șef adjunct la Scânteia Tineretului și responsabil al publicației SLAST (Suplimentul Literar și Artistic al Scânteii Tineretului), în care, pe lângă unele contribuții onorabile, au apărut și texte ignobile de orientare pronunțat național-stalinistă, inclusiv articole și poeme cu tendințe neechivoc șovine. Sub îndrumarea lui Florescu și cu binecuvântarea lui Nicu Ceaușescu, Scânteia Tineretului s-a raliat facțiunii obscurantist-etnocentrice din lumea culturală. Ar fi instructivă, de asemenea, o analiză a paginilor culturale din Scânteia „bătrână“. à bon entendeur(s), salut…

După 1990, Florescu s-a metamorfozat în activist al formațiunii conduse de Ilie Verdeț, Tudor Mohora și Adrian Păunescu, PSM. S-a pretins om de stânga, dar în realitate a fost un campion a ceea ce numesc barocul fascisto-comunist. Orice istorie onestă a raporturilor dintre partid, Securitate și intelectuali, a distribuției forțelor în câmpul simbolic al literelor românești nu va putea eluda rolul nefast al personajului recent decedat.

Se spune uneori, despre morți numai de bine; în ceea ce mă privește, prefer deviza „despre morți, ca și despre vii, numai adevărul“. Examinarea destinului politic al lui Eugen Florescu face parte din opera de confruntare cu trecutul totalitar, pe linia logicii și metodologiei Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Humanitas, București, 2007).

Mihai Ungheanu7

A încetat din viață criticul și istoricul literar Mihai Ungheanu, cândva unul dintre promițătorii tineri intelectuali români. Autor al volumului Campanii, remarcat pentru stilul vag-nonconformist, exeget al operei lui Marin Preda, Ungheanu a virat treptat către direcția protocronistă, lucrând în siajul lui Edgar Papu, și s-a aliat cu personaje precum Nicolae Dragoș, N.D. Fruntelată, A. Păunescu, E. Barbu, Paul Anghel, Dinu Săraru, Ion Lăncrănjan, Dan Zamfirescu și chiar C.V. Tudor.

La revista Luceafărul, Ungheanu a fost campion al direcției ostile liniei lovinesciene în cultura românească și a încurajat stilul grobian, injurios-pamfletar practicat de Artur Silvestri. Ungheanu l-a susținut pe sociologul protocronist Ilie Bădescu în tentativa de a-l anexa pe Eminescu ideologiei oficiale. A făcut parte dintre cei pe care Monica Lovinescu i-a numit „trepăduși de Curte Nouă“, „grupul celor douăzeci și ceva“ care a intervenit în repetate rânduri pe lângă N. Ceaușescu împotriva intelectualității critice prooccidentale. Între cei acuzați de