cu părul negru, iar după cum arăta, nu avea mai mult de optsprezece ani. Tyrion îi studie o clipă figura, înainte de a zări oasele de peşte răspândite prin cenuşă.

– Ce aţi mâncat?

– Păstrăvi, lordul meu, zise îngrijitorul de cai. Bronn i-a prins.

Păstrăvi, se gândi el. Purcel de lapte. La naiba cu tata! Privi pofticios spre oase, iar pântecul său bodogăni,

Scutierul său, un băiat cu nefericitul nume de Podrick Payne, înghiţi ceea ce voise să spună. Flăcăul era un văr îndepărtat al lui Ser Ilyn Payne, călăul regelui... şi aproape la fel de tăcut, deşi nu din lipsă de limbă. Tyrion îl silise o dată să i-o arate, doar ca să fie sigur.

– E clar că ai limbă, comentase el. Într-o bună zi va trebui să înveţi s-o foloseşti.

În clipa aceea, nu avea răbdarea de a încerca să scoată vreo vorbă de la flăcăul despre care bănuia că îi fusese vârât pe gât ca o glumă sinistră. Tyrion îşi întoarse din nou atenţia spre fată.

– Ea este? îl întrebă pe Bronn.

Fata se ridică cu mişcări graţioase şi privi în jos spre el, de la înălţimea celor aproape doi metri ai săi.

– Ea este, lordul meu, şi poate vorbi pentru ea, dacă vă face plăcere.

Îşi întoarse capul într-o parte.

– Eu sunt Tyrion, din Casa Lannister. Mi se spune Pezevenghiul.

– Mie mama mi-a spus Shae. Bărbaţii îmi spun... adesea.

Bronn izbucni în râs, iar Tyrion nu avu de ales şi trebui să zâmbească.

– Intră în cort, Shae, dacă eşti atât de drăguţă.

Ridică acoperitoarea de la intrare şi o ţinu pentru ea. Înăuntru îngenunche şi aprinse o lumânare.

Viaţa unui soldat nu era lipsită de anumite compensaţii. Oriunde îţi aşezai tabăra, erai sigur că aveai şi companie în urmă. La sfârşitul zilei de marş, Tyrion îl trimisese pe Bronn în spate, să-i găsească o târfă pe potrivă.

– Aş prefera una rezonabil de tânără, cu un chip pe cât de drăguţ poţi găsi, îi spusese. Dacă s-a şi spălat în anul ăsta, aş fi şi mai încântat. Dacă nu, îmbăiaz-o. Să-i spui cine sunt şi previn-o cum sunt. Jyck nu se obosise întotdeauna să facă asta, astfel că în privirile fetelor se strecurase adesea o anumită expresie când dăduseră cu ochii de nobilul pentru care fuseseră aduse... o expresie pe care Tyrion Lannister nu mai voia să o vadă niciodată.

Ridică lumânarea şi o privi. Bronn se descurcase destul de bine; avea ochii întunecaţi şi nevinovaţi, era subţire, avea sâni mici şi tari şi un zâmbet care era când timid, când insolent sau viclean. Îi plăcea asta.

– Să-mi dau jos veşmintele, lordul meu? întrebă ea.

– La momentul potrivit. Eşti fecioară, Shae?

– Dacă vă face plăcere, lordul meu, spuse ea sfioasă.

– Ceea ce mi-ar plăcea mie ar fi adevărul, fetiţo.

– Da, dar asta vă va costa dublu. Tyrion decise că se vor înţelege de minune.

– Eu sunt un Lannister. Am aur din belşug şi vei vedea că sunt generos... Însă vreau mai mult de la tine decât ce ai între picioare, deşi vreau şi aia, bineînţeles. Vei sta în cortul meu, îmi vei turna vin, vei râde la glumele mele, îmi vei alunga durerile de picioare după fiecare zi de marş... Şi indiferent dacă te ţin aici pentru o zi sau pentru un an, atât timp cât stăm împreună, nu vei lăsa alţi bărbaţi în patul tău.

– Mi se pare destul de corect. Se aplecă spre poalele robei sale din pânză aspră şi şi-o trase peste cap dintr-o singură mişcare lină, aruncând veşmântul. Dedesubt nu avea nimic altceva, era doar Shae. Dacă nu pune imediat lumânarea jos, lordul meu se va arde la degete.

Tyrion puse lumânarea jos, îi luă mâna într-a lui şi o trase cu blândeţe spre el. Ea se aplecă să-l sărute. Gura ei avea gustul mierii şi al cuişoarelor, iar degetele ei erau iscusite şi exersate, pe când desfăcea şireturile hainelor lui.

Când o pătrunse, ea-l primi cu gângureli şoptite şi mici icnete de plăcere. Tyrion bănuia că extazul ei era prefăcut, dar o făcea atât de bine, încât nu mai conta. Nu tânjea după chiar atât de mult adevăr.

Avusese mare nevoie de ea, îşi dădu el seama după aceea, pe când ea şedea tăcută în braţele lui. De ea sau de cineva ca ea. Trecuse mai bine de un an de când nu mai avusese nici o femeie, de când plecase la Winterfell, în compania fratelui său şi a regelui Robert. Ar fi putut fi mort mâine, sau în ziua următoare, iar dacă i se întâmpla asta, mai degrabă şi-ar fi dorit să coboare în mormânt gândindu-se la Shae decât la tatăl său, lordul, la Lysa Arryn sau la Lady Catelyn Stark.

Îi simţea pe braţ moliciunea sânilor, pe când ea stătea lângă el. Era ceva plăcut. Mintea-i fu acaparată de un cântec. Încet, abia auzit, începu să fluiere.

– Ce-i asta, lordul meu? murmură ea înghesuindu-se în el.

– Nimic, îi spuse el. Un cântec pe care l-am învăţat când eram copil, asta-i tot. Culcă-te, dulcea mea.

Când ochii ei se închiseră şi respiraţia-i deveni adâncă şi calmă, Tyrion se strecură de lângă ea, cu grijă să nu-i tulbure somnul. Se târî dezbrăcat afară, trecu peste scutierul său şi ocoli cortul, pentru a merge să urineze.

Bronn era aşezat cu picioarele încrucişate sub un castan, acolo unde-şi legaseră caii. Îşi ascuţea tăişul sabiei, perfect treaz; mercenarul nu părea să doarmă la fel ca ceilalţi oameni.

– Unde ai găsit-o? îl întrebă Tyrion în timp ce se uşura.

– Am luat-o de la un cavaler. Omul nu prea voia s-o dea, însă numele tău l-a făcut să se răzgândească, plus pumnalul meu la gâtul lui.

– Minunat, făcu Tyrion sec, scuturându-şi ultimii stropi. Eu îmi amintesc că ţi-am spus găseşte-mi o târfă, nu pricopseşte-mă cu un duşman.

– Toate alea drăguţe erau deja luate, zise Bronn. Aş fi încântat s-o iau înapoi, dacă preferi o uscătură ştirbă.

Tyrion se apropie de el.

– Tatăl meu, lordul, ar spune că asta-i insolenţă şi te-ar trimite la ocnă pentru impertinenţă.

– Ce bine de mine că nu eşti tatăl tău, răspunse Bronn. Am dat de una cu coşuri pe