– Şi să-ţi frâng inima? răspunse Tyrion. Am s-o păstrez pe Shae. Nu cumva, din întâmplare, ai reţinut numele cavalerului de la care ai luat-o? N-aş vrea să-l am prin preajmă în timpul bătăliei.

Bronn se ridică cu agilitatea unei pisici, răsucindu-şi sabia în mână.

– O să-ţi fiu alături în luptă, piticule.

Tyrion dădu din cap. Căldura aerului nopţii îi atingea pielea.

– Ca să supravieţuiesc bătăliei şi să poţi să-ţi ceri recompensa.

Bronn trecu sabia din mâna dreaptă în stânga şi încercă o lovitură.

– Cine să vrea să-l răpună pe unul ca tine?

– Tatăl meu, lordul, de exemplu. El m-a trimis în avangardă.

– Si eu as face la fel. Un omuleţ cu un scut mare. Ce mai ţintă le-ai oferi arcaşilor!

– Îmi pari ciudat de încurajator, zise Tyrion. Probabil că m-am smintit.

Bronn îşi băgă sabia în teacă.

– Fără nici o îndoială.

Când Tyrion se întoarse la cortul său, Shae se răsuci pe o parte şi murmură adormită:

– M-am trezit, iar lordul meu nu mai era aici.

– Lordul tău s-a întors acum.

Se culcă lângă ea. Mâna ei i se strecură între picioarele strâmbe şi-l găsi întărit.

– Da, s-a întors, şopti ea, mângâindu-l.

O întrebă de cel de la care o luase Bronn, iar ea-i spuse numele unui cavaler mărunt, dintr-o familie nesemnificativă.

– Nu trebuie să vă temeţi de el, lordul meu, adăugă fata, degetele ei ocupându-se de mădularul lui. E un bărbat pricăjit.

– Iar eu ce sunt, rogu-te? o întrebă Tyrion. Vreun uriaş?

– Oh, da, se pisici ea, uriaşul meu Lannister.

Se urcă pe el şi, pentru câtva timp, aproape că-l făcu să creadă asta. Tyrion adormi cu zâmbetul pe buze... şi se trezi în beznă, în hărmălaia trompetelor. Shae îl trăgea de umăr.

– Lordul meu, şopti ea. Treziţi-vă, lordul meu. Mi-e frică.

Năuc, se ridică şi azvârli pătura. Cornurile răsunau în noapte, furioase şi bezmetice, un ţipăt care însemna grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă. Auzi strigăte şi zăngănitul suliţelor, nechezatul cailor, deşi nimic nu-i spunea că ar avea loc o luptă.

– Trompeţii tatălui meu, rosti el. Adunarea de luptă. Credeam că Stark se află la o zi de marş de noi.

Ea scutură din cap, pierdută. Ochii îi erau măriţi şi albi. Gemând, Tyrion se ridică şi-şi făcu drum afară, strigând după scutierul său. Fuioare de ceaţă albicioasă alunecau prin noapte, degete lungi şi albe pe lângă râu. Oameni şi cai se învălmăşeau în răcoarea dinaintea zorilor; se puneau şeile, căruţele erau încărcate, focurile stinse. Trompetele răsunară din nou: grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă. Cavalerii săriră pe bidiviii care fornăiau, în vreme ce soldaţii greu înarmaţi îşi încingeau centurile cu săbiile. Când îl găsi pe Pod, băiatul sforăia încetişor. Tyrion îl lovi în coaste cu piciorul.

– Armura mea, zise, şi grăbeşte-te.

Bronn veni în goană dintre ceţuri, având deja armura pe el şi fiind călare, purtând coiful îndoit.

– Ai idee de ce se întâmplă? îl întrebă Tyrion.

– Băiatul Stark ne-a luat-o înainte. S-a strecurat pe drumul regelui şi acum armata lui se află la mai puţin de un kilometru la nord de aici, aşezându-se în formaţiune de luptă.

Grăbiţi-vă, îndemnau trompetele, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă.

– Vezi să fie gata de luptă şi oamenii clanurilor. Tyrion se strecură înapoi în cort. Unde-mi sunt hainele? latră el la Shae. Acolo! Nu, cele din piele, fir-ar să fie! Da, adu-mi cizmele.

Când reuşi să se îmbrace, scutierul său îi aduse armura, aşa cum era. Tyrion avea un costum cu platoşă grea, meşteşugit făcută să se potrivească pe trupul său strâmb. Din păcate, era pusă bine la Casterly Rock, iar el era aici. Trebuia să se descurce cu resturile recuperate de prin căruţele Lordului Lefford: cămaşă de zale şi coif, apărătoarea de gât a unui cavaler mort, platoşe pentru picioare şi mâini şi cizme ascuţite, din oţel. Unele dintre acestea erau ornamentate, altele simple; nici o piesă nu se potrivea cu cealaltă şi nici pe corpul lui, aşa cum ar fi trebuit. Pieptarul era făcut pentru un bărbat mai înalt decât el; pentru capul lui supradimensionat găsiseră un coif mare, de forma unei găleţi, cu un vârf triunghiular lung de un cot. Shae îl ajută pe Pod cu curelele şi clemele de prindere.

– Dacă mor, să mă jeleşti, îi spuse Tyrion târfei.

– De unde o să ştii că te jelesc? O să fii mort!

– Am să ştiu.

– Cred că da.

Shae îi coborî pe cap coiful mare şi Pod îi prinse apărătoarea pentru gât. Tyrion îşi strânse centura, îngreunată de o sabie scurtă şi un pumnal. Băiatul său de grajd îi aduse bidiviul, un trăpaş minunat, la fel de încărcat de armuri ca el; se simţea de parcă ar fi cântărit o mie de ocale. Pod îi întinse scutul, o bucată masivă de lemn întărit cu oţel. Ultimul lucru pe care i-l dădură fu securea de luptă. Shae se trase înapoi şi-l examina din priviri.

– Lordul meu arată foarte fioros.

– Lordul arată ca un pitic într-o armură nepotrivită, răspunse Tyrion mohorât, dar îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă. Podrik, dacă lupta se întoarce împotriva noastră, ai grijă ca doamna asta să ajungă teafără acasă.

O salută ridicând securea şi-şi întoarse calul, luând-o la galop. Îşi simţea stomacul strâns ca un ghem tare, atât de strâns încât îl durea. În urma lui, servitorii începură în graba mare să strângă cortul. Degete de un stacojiu-deschis se întindeau spre răsărit, pe când primele raze ale soarelui se iviră la orizont. Cerul dinspre apus era de un purpuriu-închis, presărat cu stele. Tyrion se întrebă dacă acesta era ultimul răsărit pe care-l mai vedea vreodată... şi dacă nu cumva temerile sale erau un semn al laşităţii. Oare fratele său, Jaime, se gândea la moarte înainte de bătălie?

Un corn de luptă răsună la distanţă, într-o notă profundă şi jeluitoare, care-i îngheţă sufletul. Oamenii din clanuri încălecară pe caii lor sfrijiţi, de munte, aruncând blesteme şi glume grosolane. Mai mulţi dintre ei păreau să fie beţi. Soarele care se înălţa risipi fuioarele de ceaţă rătăcitoare pe când Tyrion îi conducea spre luptă. Iarba nepăscută de cai era încărcată de rouă, de parcă vreun zeu aflat în trecere presărase peste pământ o baniţă cu diamante. Oamenii de la